Fumatul a avut mai mereu dușmanii săi, principalul motiv invocat în istorie fiind unul estetic sau olfactiv. Această activitate, importată de europeni de la alte popoare, a fost în mai multe epoci considerată barbară, degradantă și asimilată consumului de droguri.
Parlamentarii români, în tentativa de a impune civilizația europeană și în spațiul carpato-danubiano-pontic, prin adoptarea legii anti-fumat de marți, se află într-o companie mai mult sau mai puțin selectă. Revista Mental Floss a realizat o listă a principalelor campanii istorice anti-fumat, care începe cu un Papă și se termină cu un Führer.
Papa Urban al VII-lea nu s-a bucurat de fumul ce ieșea pe coșul Capelei Sixtine
Primul european care s-a remarcat printr-o vehementă condamnare a tutunului a fost și unul dintre sfinții părinți cu cele mai reduse “mandate”, de nici două săptămâni. Urban al VII-lea a fost instalat papă pe 15 septembrie și a murit de malarie la mai puțin de două săptămâni de la momentul său de glorie. Printre puținele decizii adoptate de acesta a fost interzicerea tutunului în curtea sau în interiorul bisericilor, sub oricare din formele practicate la acea vreme, “mestecat, fumat cu o pipă sau tras pe nas sub formă de prafuri”. Pedeapsa pentru încălcarea acestui ordin? Nici mai mult, nici mai puțin decât excomunicarea!
Condamnarea fumatului sub diverse forme a fost preluată de mai mai mulți urmași ai Papei Urban al VII-lea, ea încheindu-se de-abia în 1724, când Papa Benedict al XII-lea, mare iubitor de tutun, a permis catolicilor să-și reaprindă țigările în liniște… sufletească, evident.
James I - un monarh cu miros fin
Regele James I al Angliei a decis că fumatul poate fi combătut prin scris și, în 1604, a publicat un tratat, “Combaterea Fumatului”, în care denunța acest obicei drept unul degradant, rezultat al imitației “manierelor barbare și bestiale ale indienilor sălbatici, slugarnici și fără niciun Dumnezeu”.
Dincolo de exprimarea controversată (pe acea vreme nu se inventase corectitudinea politică), James I a fost primul care a schițat argumentul fumatului pasiv și cel al efectelor negative asupra sănătății plămânilor practicanților. Acestea au fost, însă, argumente secundare aduse în sprijinul argumentului principal, unul ce ține mai mult de estetica olfactivă: Pute!
James I a fost, însă, un monarh destul de înțelept pentru a nu interzice fumatul, preferând doar să-l taxeze. El l-a accizat cu un procent de 4%, destul de ridicat pentru acea vreme. Răuvoitorii au pus cruciada lui James I pe antipatia sa față de Sir Walter Raleigh, soțul reginei Elizabeta I, fumător înrăit de pipă și care, în plus, și-a și “convertit” soția la acest barbarism, în 1600.
Murad al IV-lea ucidea “păcătoșii” cu mâna lui
Începutul secolului al XVII-lea a fost un adevărat moment de convergență “ideologică” anti-fumat, vrednic precursor al “mișcării ecumenice” moderne.
Inspirat probabil de Papa Urban al VII-lea, sultanul Murad al IV-lea a moștenit, în 1623, un Imperiu Otoman plin de corupție și decadență. Drept urmare, a interzis tutunul, alcoolul și cafeaua în întreg imperiul. Pedeapsa impusă - moartea - i-ar fi făcut pe supușii săi musulmani să se convertească la catolicism (oricum ar fi fost excomunicați de Urbal al VII-lea).
Murad și-a luat în serios decizia și, pentru că nu avea încredere în organele sale de aplicare a legii, o aplica singur. Se plimba prin Istanbul sub acoperire, precum Alexandru Ioan Cuza, și îi executa personal pe cei surprinși că se dedau păcatului. Istoricii susțin că avea o medie care l-ar fi făcut invidios pe orice călău al vremii, de 18 execuții pe zi. Succesorul său, Ibrahim cel Nebun, a avut ideea sănătoasă de a revoca ordinul predecesorului său.
Fumătorii nerecidiviști, printre primii exilați în Siberia
În același timp, “mișcarea ecumenică” anti-tutun era îmbrățișată și de ortodoxul imperiu rus. Și pedepsele par, într-o anumită măsură, importate din Imperiu Otoman. La prima abatere, “păcătosului” i se tăia nasul, lua o bătaie sau făcea o călătorie mai lungă (era exilat) în Siberia. La a doua abatere, și ortodoxul rus blestema ziua în care nu s-a convertit la catolicism, fiind direct executat. Noroc cu Petru cel Mare care a legalizat fumatul, preferând probabil să aibă de unde-și alege forța de muncă necesară construirii Sankt Petersburg-ului, decât să-și trimită supușii în Siberia sau în Lumea de Apoi.
Franța: Fumatul pe rețetă medicală
1635 și 1636 au fost doi ani de coșmar pentru fumătorii din Franța, însă unii extrem de profitabili pentru farmaciile și pentru doctorii francezi. Autoritățile de la Paris nu au interzis, însă au limitat fumatul, prin introducerea cumpărării tutunului exclusiv din farmacii și pe bază de rețetă medicală. Din nefericire pentru medicii din Franța, aceste restricții au fost eliminate de Ludovic al XIII-lea în 1637. Mai mult ca sigur că nu medicii și farmaciștii vremii l-au supranumit pe acesta “Cel Drept”.
Coloniile americane au interzis fumatul în spații publice deschise
Coloniștii americani sunt cunoscuți pentru profiturile obținute din cultivarea tutunului, mai ales în Sud. Însă asta nu înseamnă că priveau cu ochi buni obiceiul fumatului. În 1632, autoritățile din Massachusetts au devenit conștiente de pericolul de incendiu reprezentat de chiștoacele nestinse și au interzis fumatul în “spațiile publice deschise”, adică afară, în aer liber. În 1647, în Connecticut s-a interzis fumatul, cu excepția unei țigări pe zi de fiecare cetățean. Pentru a evita efectele negative ale fumatului pasiv, era însă interzis acest obicei “în compania altor persoane”. În 1680, și Philadelphia s-a alătura aceste cruciade și a interzis fumatul în aer liber, pe străzile orașului.
Prohibiționism în SUA de teama țigărilor amestecate cu opiu sau îmbibate cu arsenic
Chiar dacă filmele produse de Hollywood la începutul secolului XX sunt pline de vedete aprinzând țigară de la țigară, realitatea din SUA era cu totul alta. Atmosfera era încinsă, însă nu de fumul de țigară, ci de entuziasmul mișcărilor prohibiționiste. Până la 1900, 4 state, Washington, Iowa, Tennessee și North Dakota, interziseseră deja vânzarea de țigarete. Până în 1920, alte 20 de state luaseră aceeași măsură. Interesantă este și motivația legiuitorilor: cumpărătorilor li s-ar putea vinde cu totul altceva decât tutun. Când un cetățean din Tennessee a contestat la Curtea Supremă decizia, aceasta a susținut parțial interdicția susținând că “sunt mulți consumatori cărora li s-a vândut tutun amestecat cu opiu ori alte droguri sau îmbibat cu soluție de arsenic”!
Ca și în cazul prohibiției la alcool, nu numai că americanii nu s-au lăsat de fumat ci, dimpotrivă, business-ul cu tutun a explodat. Traficanții vindeau 6 miliarde de trabucuri pe an. Kansas a fost primul stat care a eliminat interdicțiile în 1927, curând fiind dat liber la fumat și în restul statelor membre ale Uniunii.
Deutschland über alles
Mișcarea modernă anti-fumat, construită pe studii științifice menite a avertiza asupra efectelor pe care acest obicei degradant îl are asupra sănătății membrilor societății, își are originile în Germania nazistă. Cu atât mai mult că era vorba nu de membrii oricărei societăți, ci de cei ai poporului ales, chintesența ariană pe pământ. La solicitarea lui Hitler, un adversar extrem de pasional al tutunului, oamenii de știință germani au demonstrat legătura dintre fumat și bolile căilor respiratorii.
Pe lângă aplicarea unui sistem de impozitare extrem de dur al produselor din tutun, Hitler a mai interzis și fumatul în instituțiile de învățământ superior, în clădirile guvernamentale și în sediile Partidului Nazist. Începând cu 1942, în restaurante a fost interzisă comercializarea de țigări către clientela feminină.
Ca și în alte cazuri, istoria a demonstrat că are umorul său negru propriu și și-a luat revanșa după căderea regimului nazist. Țigările nu numai că și-au reluat poziția de viciu preferat al neamțului, dar au devenit și moneda neoficială a economiei Germaniei, distrusă de război și aflată sub un regim de control al prețurilor impus de ocupația americană.
