Într-o seară din septembrie 1980, actualul Aeroport Henri Coandă era păzit mai ceva decât Casa Albă. Înțesat de securiști și milițieni, angajații Aeroportului așteptau un convoi secret de mașini care urmau să încarce un avion care aștepta cu motoarele pornite. Destinația? Puțini oameni o cunoșteau. Avionul aștepta câteva zeci de tone de aur aduse cu dubele blindate, aur pe care urmau să-l transporte în Elveția, la solicitarea expresă a lui Nicolae Ceaușescu. La scurt timp, alt avion transporta alte 10 tone de aur. Trimiterile de metal prețios în străinătate ”pentru valorificare” din perioada 1980-1981 au totalizat aproape 40 de tone de aur fin. Erau vremuri dificile, care ne-au prins cu datorii mari care trebuiau achitate. Iar Ceaușescu voia ca România să își achite toate datoriile cu orice preț. Ceea ce s-a dovedit dezastruos pentru economie, relatează Hotnews, pe baza unui document al BNR care prezintă evoluția stocului de aur în perioada comunistă și care poate fi citit integral mai jos.
În luna mai 1980, Nicolae Ceaușescu amintea în ședința Comitetului Central al Partidului Comunist Român despre „numeroasele neajunsuri și rămâneri în urmă” din economia românească. Cât de gravă era situația, ne spun datele transmise de România la FMI.
La 30 iunie 1980 datoria externă a României era de 9,19 miliarde de dolari SUA, la care se adăugau dobânzi în valoare de 1,77 miliarde de dolari SUA. Dar aproape o treime din datoria externă, respectiv 2,85 miliarde de dolari SUA, era pe termen scurt, la care se adăugau dobânzi în sumă de 0,25 miliarde dolari SUA.
În lunile septembrie-octombrie 1980, au fost trimise în Elveția două transporturi de aur care au totalizat aproape 20 tone de aur.
În pofida aportului valutar obținut prin vânzarea de aur, situația financiară a României a continuat să se deterioreze în cursul celui de-al doilea semestru al anului 1981. Declanșarea crizei datoriei externe nu a putut fi stopată, deși, la 15 iunie 1981, Consiliul Executiv al FMI a aprobat României un credit de circa 190 de milioane de dolari SUA în cadrul facilității de finanțare compensatorie pentru nerealizarea exporturilor și un credit de circa 1,32 miliarde de dolari SUA în cadrul unui aranjament stand by pe o perioadă de trei ani. Amintim în acest context că primul credit a putut fi accesat integral în aceeași lună, în vreme ce eliberarea tranșelor trimestriale în cadrul acordului stand-by a fost condiționată de adoptarea anumitor măsuri de politică economică de către guvernul de la București. Printre acestea se numărau: stabilizarea financiară, reorientarea direcțiilor de dezvoltare a economiei, majorarea prețurilor, deprecierea cursului de schimb al leului față de dolarul SUA etc. Acordul s-a derulat cu multă dificultate până la sfârșitul anului 1983, România reușind să obțină numai circa 1 miliard de dolari SUA din creditul inițial.
La 3 noiembrie 1981, autoritățile române au solicitat principalilor creditori străini să accepte o amânare cu până la 6 luni a plății datoriilor. Câteva săptămâni mai târziu, FMI a anunțat că din cauza situației economice a țării nu va debloca a doua tranșă din acordul stand-by, în plus a recomandat inițierea de negocieri cu principalii creditori pentru reeșalonarea plăților în contul datoriei externe.
În ianuarie 1982, România a început prima rundă de negocieri cu reprezentanții a 9 bănci occidentale din 6 țări vest europene. FMI a participat la negocieri în calitate de observator. Tratativele s-au finalizat la 7 decembrie 1982. Pentru reeșalonarea plăților la împrumuturile guvernamentale, în iulie 1982, s-au purtat negocieri cu 15 state creditoare reunite în Clubul de la Paris. Acestea au acceptat încheierea unor convenții, prin care s-a agreat planul de restructurare a datoriei externe a României. Pe ansamblu, s-a reușit reeșalonarea plăților pe o perioadă de 6 ani și jumătate, cu o dobândă medie de 3,5% pe an.
Cu toate acestea, rambursarea datoriei externe în următorii ani nu s-a derulat fără dificultăți. Principala resursă valutară era reprezentată de excedentele balanței comerciale. Pentru obținerea acestora au fost forțate exporturile și reduse dramatic importurile. Această politică a afectat nu numai buna funcționare a industriei, care s-a văzut lipsită de materiile prime necesare, de piesele de schimb și chiar de reînnoirea dotărilor cu mașini și instalații moderne, ci a afectat în egală măsură și nivelul de trai al populației.
Un moment de cotitură a fost reprezentat de anul 1985, când România a înregistrat întârzieri în rambursarea ratelor scadente la împrumuturile obținute de la instituții financiare, precum Fondul Monetar Internațional și Banca Reglementelor Internaționale.
În semestrul al doilea al anului 1986, la propunerea lui Nicolae Ceaușescu, conducerea de atunci a României a decis prin Decretul Consiliului de Stat nr. 325/1986, vânzarea unei cantități de 80 de tone de aur din stocul Băncii Naționale pentru accelerarea plății datoriei externe, urmând ca aurul respectiv să fie răscumpărat după încheierea achitării datoriei. În conformitate cu actul normativ menționat, în intervalul 27 octombrie-27 noiembrie 1986, au fost transportate la Banca Reglementelor Internaționale 55 de tone de aur în lingouri. Această cantitate se adăuga celor aproape 26 de tone aur fin, aflate deja în străinătate la sfârșitul anului precedent. În total, la sfârșitul lunii noiembrie 1986 se aflau în străinătate 80,8 tone aur fin. Acest aur trebuia vândut până la 31 decembrie 1986.
