Scena are la prima vedere un aer foarte recent, părând o acțiune de promovare a unui eveniment de tip Ora Pământului, în care oamenii întrerup voluntar, în mod simbolic, consumul de energie pentru a-și demonstra adeziunea la exigențele "luptei împotriva schimbărilor climatice". O echipă de televiziune filmează în camera de comandă a unui dispecerat energetic național, unde se vrea să se demonstreze telespectatorilor, prin evoluția graficelor de consum în timp real, că, însumate, gesturile lor individuale mărunte de a stinge lumina chiar au efect vizibil asupra sistemului energetic, iar economia de curent este semnificativă. Problema e că suntem de fapt în România anului 1988, în care lumina, căldura și apa caldă se opresc involuntar multe ore pe zi, fie prin decret, fie prin comandă de la centru, fie din cauza avariilor, și totul nu e decât o butaforie (sau un altfel de butaforie, cum ar spune cinicii).
"Pentru a se diminua consumul de putere la vârful de consum al sistemului energetic național (SEN), s-a încercat (în 1988 – n.r.) un fel de <scamatorie> la postul național de televiziune, la ora de seară de maximă audiență, printr-o transmisiune în direct din camera de comandă a Dispecerului Energetic Național (DEN)", relata inginerul energetician Petru Iftime, fost angajat al DEN, într-un articol apărut în revista de specialitate Energetica.
Potrivit lui Iftime, inspirat de o acțiune care ar fi avut succes în Suedia, un adjunct al șefului Ministerului Energiei Electrice (MEE) de la acea vreme a apărut în direct în reportajul TVR de la DEN și le-a explicat telespectatorilor ce sunt curba de consum și vârful de sarcină ale sistemului energetic, la care contribuie și consumatorii casnici. După aceea, a solicitat ca în fiecare locuință să se stingă câte una sau două lămpi electrice, urmând ca, după circa jumătate de oră, să prezinte rezultatul, respectiv cum s-a redus consumul de putere.
"În camera de comandă de la DEN se afla montat pentru această demonstrație un totalizator al consumului de putere la nivelul SEN, numai că acesta putea să-și miște acul indicator dacă se manevra un potențiometru mascat în spatele unui paravan și nu indica valoarea reală a consumului. După circa 20 de minute s-a anunțat că populația a răspuns afirmativ, consumul reducându-se la nivelul SEN cu circa 300 MW. Evident, era o adevărată scamatorie, o minciună, iar noi ulterior ne distram pe această temă, deoarece aparatul indicator era de fapt manevrat de un electronist al DEN", povestește inginerul Iftime.
Ideea însăși de a se face propagandă pentru reducerea consumului în rândul populației era cu atât mai aberantă cu cât, încă din 1987, se impuseseră prin lege cote stricte de consum de electricitate și gaze pentru gospodării, iar în caz de depășire a acestora se aplicau tarife penalizatoare extrem de aspre, care mergeau până la triplarea prețului. Mai mult, în iarna lui 1989, tot prin lege, locuințele racordate la centrale de termoficare aveau program de furnizare de căldură de 5 până la maximum 8 ore pe zi, iar apă caldă "se dădea" 3-6 ore pe zi.
"Dispoziția <dictatorului> de a reduce livrarea căldurii în locuințele termoficate și punerea suplimentară de către locatari a încă unei haine a destabilizat și mai mult funcționarea SEN. Această dispoziție, transmisă încă din anii 1987-1988 centralelor electrice de termoficare (CET), având ca scop disponibilizarea de hidrocarburi (gaze naturale și păcură), în vederea producerii la vârful de sarcină a unei puteri mai mari în regim de condensație, se considera ca fiind ineficientă, chiar contraindicată, deoarece locatarii blocurilor de locuințe vor fi forțați să utilizeze aparate electrice de încălzire. (...) La nivelul DEN s-a încercat să se explice miniștrilor și conducerii militarizate că această măsură duce la un consum mai mare de putere la vârful SEN. În aceste condițiuni, conducătorii militari (unii erau ingineri) mi-au cerut să le elaborez un material de susținere a acestui fapt. Ca urmare, am elaborat un asemenea material, fundamentat pe date tehnice incontestabile, dar, deoarece dispoziția era dată de <comandantul suprem>, nimeni nu a îndrăznit să dispună renunțarea la ea", mai spune Petru Iftime.
În 1989, situația sistemului energetic se deteriorase atât de mult încât nu se mai putea pretinde public că totul merge chiar strună. Mai mult, dat fiind că penuria de electricitate, căldură și apă caldă constituia una din principalele cauze ale revoltei în creștere a populației, trebuia găsiți țapi ispășitori. Analizând presa vremii, "narativul" de comunicare ales pare a fi fost următorul: politicile macroeconomice decise la nivelul central cel mai de sus al sistemului sunt ireproșabile, însă sunt prost aplicate de industria energetică în sens larg.
Astfel, în contrast cu tonul general triumfalist al majorității celorlalte articole, România Liberă scria în toamna lui 1989 despre "neajunsurile" din sectorul energetic. "(...) se impune să precizăm că, deocamdată, în mecanismele activității din rețeaua energetică se manifestă neîmpliniri serioase, unele dintre ele nejustificate, care fac ca producția fizică a termocentralelor pe cărbune – unități cu pondere în sistemul electro-energetic (de 40% la acea dată, față de circa 23% în prezent – n.r.) – să nu răspundă sarcinilor cuprinse în programul de funcționare", arăta cotidianul Frontului Democrației și Unității Socialiste într-un articol publicat pe 12 octombrie 1989.
După un citat din Nicolae Ceaușescu, convins că "(...) avem capacități să putem dubla producția de energie pe cărbune", la care planul fusese îndeplinit în proporție de doar 83,4%, autorul articolului conchide că "sursa neîmplinirilor nu poate fi căutată în altă parte decât în minusurile în organizarea și disciplina muncii ce se manifestă încă în rândul a o serie de colective care au în administrare și exploatare termocentrale cu puteri instalate mari".
Interesant este că în articol se acuză practica forțării limitelor tehnice ale agregatelor termocentralelor pentru a le "obliga" să producă cât mai mult, cu amânarea sau scurtarea semnificativă a opririlor planificate pentru reparații capitale având drept consecință accelerarea degradării, scăderea performanțelor și înmulțirea opririlor neplanificate, din cauza avariilor. Această practică nu era însă decât consecința presiunilor venite de sus pe lanțul ierarhic pentru îndeplinirea și depășirea planului de producție, fiind consecința politicilor macroeconomice decise la nivel central.
De altfel, după Revoluție, practica a fost indicată drept una dintre principalele cauze ale stării foarte proaste a sistemului energetic din 1990-1991.
Această inversare a responsabilității a fost posibilă pentru că, în pofida centralizării și concentrării la vârf a puterii de decizie, propaganda repeta în continuu că oamenii muncii sunt "proprietari ai mijloacelor de producție, producători și beneficiari ai tuturor bunurilor materiale și spirituale ale societății".
Exemplar "România Liberă" din colecția Bibliotecii Centrale Universitare din București
Ulterior, într-un articol din 11 decembrie, România Liberă venea cu cifre îngrijorătoare, dar și cu elemente de "teorie economică":
"Din păcate, realitatea arată că, în munca energeticienilor, înțelegând prin aceasta și activitatea minerilor și a furnizorilor de utilaje și piese de schimb, sunt încă neîmpliniri, multe dintre ele fiind consecința firească a insuficientei preocupări pentru respectarea normelor de organizare și disciplină, pentru inițierea și aplicarea unor măsuri puternic fundamentate științific, inclusiv folosirea unui stil de muncă necorespunzător, toți acești factori făcând ca producția de energie electrică realizată în ultimii doi ani (1987-1988) să fie mai mică decât nivelul celei obținute de centralele electrice în anul 1986, an în care s-au realizat 75.478.000.000 kWh. Normal era, conform legilor evoluției progresului economic, ca în toți acești ani să sporească producția din SEN, în conformitate cu sarcinile trasate energeticienilor, de nenumărate ori, prin documentele partidului. Dar nu s-a întâmplat așa".
Exemplar "România Liberă" din colecția Bibliotecii Centrale Universitare din București
Cu doar 4 zile înainte de căderea regimului, pe 18 decembrie, în vizorul României Libere intră, pe lângă energeticieni și pe lângă minerii care, potrivit publicației, livrau cărbune în cantitate și calitate insuficientă, și producătorii de utilaje și piese de schimb pentru industria energiei. "(...) până în prezent nu sunt asigurate toate piesele de schimb care urmează să fie folosite în iarna 1989-1990. Pentru cazane și turbine au fost livrate de către întreprinderile Vulcan, IMGB și ICM Reșița doar 62,7 la sută din volumul de piese contractate în acest an, existând situații în care, la unele repere, stocul de siguranță este... zero, orice defecțiune putând opri agregatele auxiliare respective, cu reducerea puterii produse".
Iar după ce dă și câteva exemple pozitive, autorul se încheie retoric: "Dar poate cineva să confirme cu mâna pe inimă că sunt create cele mai bune condiții pentru trecerea cu succes a vârfului de sarcină energetică? Un răspuns în această direcție devine convingător numai după ce lucrătorii din rețeaua energetică, din minerit, transporturi și construcții de utilaje, fac dovada capacității morale și politice, asigurând condiții optime de soluționare a tuturor problemelor cu care sistemul energetic național se confruntă chiar de la intrarea în sezonul friguros. Fapt pentru care, cel puțin deocamdată, nu putem fi cu totul de acord cu opinia emisă de energeticieni, că centralele electrice sunt în plenitudinea forței pentru a pulsa la consumatori o cantitate sporită de energie electrică".
Exemplar "România Liberă" din colecția Bibliotecii Centrale Universitare din București
Cum-necum, sistemul energetic românesc a rezistat și în iarna 1989-1990. Cert este însă că, imediat după 22 decembrie 1989, cel puțin în presă, cele mai multe dintre problemele semnalate anterior au dispărut ca prin minune, iar energeticienii s-au transformat din furnizori de "neîmpliniri" în eroi ai Revoluției și victime ale "odiosului regim". De asemenea, s-a inversat raportul de responsabilitate dintre dintre politicile macroeconomice și aplicarea lor practică de către industria energetică:
"Pe vremea odioasei dictaturi, nu programele și nici vechile dosare cu măsuri au făcut ca aprovizionarea cu energie la nivelul țării să nu se întrerupă, ci conștiința de cetățean român prezentă în gândirea și fapta lucrătorului energetician. (...) Pentru prima dată suntem în măsură să aducem în fața cititorilor informații reale și bune, totodată, despre funcționarea centralelor electrice din sistemul energetic național", scria România Liberă în primele zile de după căderea regimului Ceaușescu.
După Revoluție, în 1991, inginerul Petru Iftime realiza probabil una dintre primele analize aprofundate ale cauzelor stării dezastruoase a sistemului energetic. Astfel, el arăta că, în perioada 1980-1989, consumul anual de energie a crescut cu 23%, la 83,365 TWh, în timp ce producția a avansat cu numai 12,2%, la 75,563 TWh.
"Pentru echilibrarea balanței de puteri a sistemului energetic, s-a aplicat, în domeniul reparațiilor, o politică dăunătoare de neacordare a opririlor, de prelungire nejustificată a ciclurilor de funcționare a agregatelor între două reparații, de executare parțială a unor lucrări etc. Acest fapt a dus, treptat, la o degradare a stării fizice a agregatelor și la scăderea la un nivel cu totul inadmisibil a disponibilității de putere (de energie) și de timp. (...) Fiabilitatea scăzută a agregatelor pe cărbune de 200-330 MW, puse în funcțiune în ultimii 15-20 de ani, provocată de cauze de natură constructivă sau de concepție, a condus la realizarea unor disponibilități de putere extrem de reduse. (...) Performanțele cu totul nesatisfăcătoare ale acestor blocuri stau la baza crizei energetice care s-a continuat în anul 1990 și se continuă și în prezent. (...) agravarea situației disponibilității centralelor pe cărbune consider că se datorează greșelilor flagrante în luarea unor decizii privind asimilarea și execuția în țară a unor agregate energetice, în condițiile neasigurării în toate cazurile a tehnologiilor de execuție, a calității execuțiilor, a materialelor de un nivel calitativ corespunzător și a nivelului profesional al unei părți din personalul de concepție, execuție și control de calitate a producției", arăta inginerul energetician.
Exemplar "România Liberă" din colecția Bibliotecii Centrale Universitare din București
Potrivit analizei sale, "s-a impus realizarea unei exploatări a agregatelor energetice de multe ori cu totul în afara exigențelor normale pentru sectorul energetic".
"Numărul extrem de mare de opriri accidentale ale agregatelor de cazane și turbine de abur din centralele pe cărbune (o oprire la 3-5 zile de funcționare și la unele agregate mai frecvent) a condus la solicitări tenso-termice mari, cu consecința producerii de fisuri în metalul conductelor, carcaselor, rotoarelor, turbinelor etc, intrându-se, din această cauză, într-o spirală a deteriorării stării fizice, atât a agregatelor de bază, cât și a celor auxiliare. Este suficient de arătat că, la unele agregate, după 4-5 ani de la darea în exploatare, numărul de opriri și porniri este egal sau chiar îl depășește pe cel care ar fi trebuit să se înregistreze în întreaga durată de viață a acestora (35 de ani după normativul actual)", mai nota Iftime. Exemplar "România Liberă" din colecția Bibliotecii Centrale Universitare din București
"Abaterile mari ale calității cărbunilor (în special la lignit și la mixte) față de prevederile de proiect ale cazanelor au blocat importante capacități de producție, prin uzuri exagerate ale morilor de cărbune și prin diminuarea debitului caloric al combustibilului în focarul cazanelor, impunând consumarea unor importante cantități de hidrocarburi de adaos, pentru stabilizarea arderii și pentru a compensa debitul caloric redus al cărbunelui măcinat de mori (deși, în multe situații, morile de cărbune erau încărcate aproximativ la debitul nominal de măcinare)", se mai arăta în analiză.
Exemplar "România Liberă" din colecția Bibliotecii Centrale Universitare din București
O analiză a stării sistemului energetic românesc după momentul decembrie 1989, apărută în 1991 sub semnătura lui Petru Iftime în revista Energia a Societății Inginerilor Energeticieni din România:
