Undeva prin luna august a anului 1958, sergentul american de aviație James Allen Brittain (35 de ani la acel moment) primea la domiciliul său din North Carolina o scrisoare de la Washington prin care era anunțat că era mai bogat cu 350 de dolari – peste 3.000 de dolari în banii zilei de azi, după ajustarea cu inflația. Mai precis, administrația federală îi comunica că i-a fost acceptată parțial solicitarea de despăgubiri de la România pentru obiectele personale și banii care îi fuseseră confiscați de autoritățile militare române în timpul războiului, cu 12 ani înainte, pe 1 august 1943. Atunci, tânărul sergent fusese luat prizonier după ce se parașutase dintr-un avion în flăcări lovit de forțele germane, avion care bombardase rafinăriile petroliere din zona Ploiești, printre care Româno-Americana, deținută de americanii de la Standard Oil.
Sursă: Foreign Claims Settlement Commission of the United States
După un an, în august 1959, petroliștii de la Standard Oil primeau la sediul lor din Rockefeller Plaza din New York, de la același expeditor, o scrisoare similară, dar de 2 ori mai lungă și cu mult mai multe cifre: România le datora aproape 45 milioane dolari (390 milioane dolari astăzi), inclusiv dobânzi, ca despăgubiri atât pentru distrugerile cauzate instalațiilor lor petroliere de pe Valea Prahovei chiar de către bombardamentele aviației SUA din 1942-1944, cât și mai ales pentru naționalizarea activelor companiei petroliere americane de către regimul comunist în 1948. Standard Oil ceruse inițial peste 65 milioane dolari.
După multiple, masive și complicate operațiuni de divizare și re-fuziune, impuse inclusiv de stat prin măsuri antitrust, Standard Oil, înființată de John D. Rockefeller în 1870, este în prezent ExxonMobil, una dintre cele mai mari companii petroliere integrate din lume și concesionar, alături de OMV Petrom, al celui mai important perimetru de gaze naturale offshore din apele teritoriale românești ale Mării Negre, Neptun Deep. Rafinăria Româno-Americană a fost înființată de Standard Oil la Ploiești în 1905, naționalizată în 1948 și redenumită Teleajen, după care privatizată după Revoluție, în 1998, și rebotezată din nou, cu numele Petrotel, fiind astăzi în posesia rușilor de la Lukoil.
28 noiembrie - Profit Financial.forum
Sursă: Foreign Claims Settlement Commission of the United States
Cele două scrisori, din 1958 și 1959, fuseseră adresate de o instituție care există și astăzi: Foreign Claims Settlement Commission (FCSC – Comisia pentru Reglementarea Pretențiilor față de Națiuni Străine), o agenție autonomă a Departamentului pentru Justiție de la Washington care se ocupă cu procesarea și rezolvarea solicitărilor de despăgubiri ale cetățenilor americani și ale companiilor din SUA față de state cu care Statele Unite s-au aflat în război. De exemplu, Comisia emite încă decizii asupra unor cereri de despăgubiri pentru prejudicii suferite din partea regimului Saddam Hussein în timpul invaziei Kuweitului de către Irak de la începutul anilor ’90 și a războiului din Golf care a urmat.
Ca și în anii ’50, și în prezent, despăgubirile individuale sunt plătite propriu-zis de statul american, care își recuperează aceste cheltuieli "angro" de la foștii dușmani, în baza tratatelor de pace și a altor înțelegeri financiare interstatale. Principala sursă a fondurilor pentru plata daunelor este reprezentată de activele și proprietățile din SUA ale țărilor inamice (atât ale statelor ca atare, cât și ale unor entități private), confiscate de autoritățile americane în timpul conflictelor.
Profit.ro a studiat numeroase documente originale FCSC privind despăgubiri acordate (sau refuzate) unor persoane fizice și juridice americane care au pretins că au fost prejudiciate în diferite moduri, în timpul celui de-al doilea război mondial și imediat după, pe teritorii ale statelor cu care SUA s-a aflat în conflict, printre care și România. În total, la Comisie au fost înregistrate circa 1.500 de solicitări de despăgubiri pentru daune de război și naționalizare de la România, în valoare totală de aproape 260 milioane dolari, din care au fost aprobate cam o treime (498), însumând peste 84 milioane dolari, din care circa 60 milioane dolari principal și restul dobânzi.
Despăgubirea de 350 de dolari acordată sergentului de aviație James Allen Brittain în 1958 a fost printre cele mai mici aprobate de Comisie pe relația cu România, iar el, alături de colegii săi de pe bombardierul B-24 Liberator "Li’l Abner" (poreclit astfel după un personaj de benzi desenate de succes în epocă), au fost printre cei mai norocoși aviatori americani dintre cei care au bombardat instalațiile petroliere românești de pe Valea Prahovei pe 1 august 1943, în cadrul operațiunii Tidal Wave: dintre cei 9 membri ai echipajului, doar mitraliorul principal, William J. Schettler, a fost ucis.
Restul au reușit să se salveze din avionul prăbușit aproape de satul Vișina de lângă Găești, Dâmbovița, și au fost duși de un copil în sat, unde câteva bătrâne le-au acordat primul ajutor înmuind pene de păsări de curte într-un unguent de casă, pe care l-au aplicat pe rănile militarilor americani, până ce aceștia au fost preluați și duși în captivitate de autoritățile române, după cum se relatează în cartea de onoare a Grupului 44 de Bombardiere al Forțelor Aeriene SUA din care făcea parte și echipajul de pe "Li’l Abner".
Echipajul bombardierului B-24 Liberator "Li’l Abner". James Allen Brittain, primul din dreapta de pe rândul de sus. Sursă foto: http://www.americanairmuseum.com
Americanii au pierdut 660 de oameni și 53 de avioane în operațiunea Tidal Wave, considerată ulterior un eșec strategic al Pentagonului, soldat cu cea mai mare pierdere înregistrată vreodată de aviația Statelor Unite ale Americii într-o singură misiune. Rezultatele bombardamentelor au fost în cel mai bun caz amestecate. Potrivit mai multor surse istorice, rafinăria Româno-Americana a Standard Oil nici măcar nu a fost atinsă pe 1 august 1943, ceea ce a dus inclusiv la scenarii conform cărora aviatorii americani ar fi ocolit-o intenționat, lovind în schimb în instalațiile deținute de concurenții europeni ai Standard Oil.
"Unele obiective au fost integral ratate: „nava amiral” a grupului Liberando (K. K. Compton, generalul Ent) survolează obiectivul White I (rafinăria Româno-Americană), fără să-l atingă. Era – după cum remarcau Dugan și Stewart – cel de-al treilea obiectiv ca importanță economică, dar cel dintâi sub raport propagandistic. „Menajându-l”, americanii aveau să-i ofere lui Joseph Goebbels pretextul să se declanșeze, afirmând că americanii nu s-au putut atinge de bunurile lui Standard Oil Co., lovind în schimb rafinăriile engleze, franceze sau belgiene. Și, într-adevăr, obiectivele Red (rafinăria Steaua Română din Câmpina) și White 4 (rafinăria Astra Română) au fost atinse, suferind pierderi în proporție de 20-30%, oricum inferioare Creditului Minier (Blue), creditat cu distrugeri în proporție de 75%", scrie Gheorghe Buzatu în lucrarea "O istorie a petrolului românesc", citând din cartea "Ploesti: The Great Ground-Air Battle of 1 August 1943" a americanilor James Dugan și Carroll Stewart.
Rafinăria Româno-Americana a suferit însă pagube în alte bombardamente americane asupra Văii Prahovei, din 1942 și 1944, ceea ce i-a determinat pe cei de la Standard Oil să solicite de la statul român, prin intermediul FCSC, despăgubiri de război de 2,31 milioane dolari, din care li s-a aprobat, potrivit legislației americane în materie, plata a două treimi, respectiv 1,54 milioane dolari.
Documentele dosarului de despăgubire detaliază activele Standard Oil din România anului 1948, inclusiv în ceea ce privește nivelul rezervelor de hidrocarburi din zăcămintele concesionate de compania americană de la statul român, precum și fiscalitatea percepută pe acestea.
Astfel, pentru naționalizarea subsidiarelor sale românești Româno-Americana SA și Agenția Americană SA, FCSC a decis că Standard Oil merită despăgubiri de 14,41 milioane dolari. La asta s-au adăugat despăgubiri de 12,24 milioane dolari pentru valoarea estimată de piață a zăcămintelor de hidrocarburi aflate în concesiunea Standard Oil la data naționalizării și care conțineau rezerve certe de 64 milioane de barili de țiței și de 68,5 milioane galoane (peste 200.000 de tone) de condensat. Alți 3,475 milioane dolari au fost dictați drept compensații pentru faptul că, între 1944 și 1947, americanii fuseseră obligați de Guvernul de la București să-i vândă produse petroliere la prețuri fixe, impuse administrativ mult sub nivelul cotațiilor din piață.
Potrivit documentelor citate, valoarea zăcămintelor a fost stabilită luându-se în calcul și fiscalitatea petrolieră românească în vigoare la data naționalizării, respectiv o "taxă guvernamentală" de 50% și o redevență de 11%, fără să se detalieze bazele de impunere.
Cu tot cu daunele pentru distrugeri cauzate în timpul războiului de bombardamentele americane (1,54 milioane dolari) și cu dobânda de 6% pe an pentru perioada iunie 1948 – august 1955 (peste 13 milioane dolari), despăgubirile pe care România le datora Standard Oil se ridicau la aproape 45 milioane dolari, mai mult de jumătate din suma totală de peste 84 milioane dolari reprezentând cereri americane de compensații de la statul român aprobate de FCSC.
Potrivit tratatelor de pace din 1947 și legislației americane emise în aplicarea acestora, despăgubirile urmau să se plătească din lichidarea activelor și proprietăților din SUA ale României (atât ale statului ca atare, cât și ale entităților private române), confiscate de autoritățile americane după declararea, în 1942, a stării de război între Statele Unite și România. Numai că administrația de la Washington a constatat că are o mare problemă: din lichidarea proprietăților românești din SUA nu se obținuseră decât circa 22 milioane dolari, sumă din care trebuiau plătite despăgubiri de peste 84 milioane dolari, din care aproape 45 milioane dolari doar către Standard Oil.
Despăgubiri mai consistente au fost aprobate și în favoarea Votei Blank, soția americancă a bancherului și omului de afaceri român Aristide Blank, pentru o participație pierdută la naționalizare de 75% din capitalul Fabricii de Hârtie și Mucava Piatra Neamț, astăzi Petrocart SA, în favoarea omului de afaceri Frederick Stafford, pentru aproape 50% din acțiunile companiei Societatea pentru Industria Textilă SA, precum și pentru birourile, stocurile și alte bunuri din România, distruse sau naționalizate, ale producătorului american de mașini de cusut Singer Sewing Machine Company.
"Analiza solicitărilor individuale de despăgubiri arată că disproporția mare dintre fondurile disponibile și suma totală a pretențiilor se datorează unui număr mic de solicitări de despăgubiri extrem de substanțiale venite din partea unor mari corporații. Conform legislației în vigoare, cei mai mulți bani vor merge către aceste corporații", se arăta într-un raport al Congresului american din acea perioadă.
Soluția găsită de Legislativul SUA a fost una fiscală. Astfel, Congresul și-a amintit că marile companii beneficiaseră deja de facilități fiscale (scutiri, reduceri ale bazei de impunere, deductibilități etc) pentru diferite categorii de pierderi înregistrate pe perioada războiului, inclusiv pentru confiscări de active de pe teritoriile statelor inamice. Asta în timp ce persoanele fizice nu avuseseră aceste avantaje pentru prejudiciile suferite, cum ar fi naționalizări de imobile, de ferme agricole sau de companii listate la Bursă la care deținuseră acțiuni. În consecință, au stabilit că, din sumele stabilite ca despăgubiri pentru corporații, se va scădea valoarea facilităților fiscale menționate. În plus, a fost redusă masiv valoarea dobânzilor acordate.
După aplicarea acestui "malaxor" fiscal, problema era aproape rezolvată: valoarea totală a despăgubirilor pentru pierderi suferite în România a fost redusă la doar 24,52 milioane dolari, din care Standard Oil urma să primescă circa 13 milioane dolari. Totuși, fondurile disponibile din lichidarea proprietăților românești din SUA se ridicau la doar puțin peste 22 milioane dolari. Congresul refuza în mod absolut să asigure diferența din banii contribuabililor americani, iar Tratatul de pace cu România din 1947 stipula limpede că americanii nu pot emite alte pretenții financiare.
Astfel că s-a pus în mișcare și mașinăria diplomatică, iar americanii au profitat de faptul că regimul comunist de la București, condus de Gheorghe Gheorghiu Dej, depunea în acea perioadă, ca parte a politicii de destalinizare, mari eforturi de normalizare a relațiilor cu Occidentul și cu SUA. În acest fel, pe finalul mandatului de președinte al lui Dwight Eisenhower, s-a putut ajunge la o înțelegere.
Pe 30 martie 1960, în urmă cu exact 59 de ani, a fost semnat la Washington un "Acord între Republica Populară Română și Statele Unite ale Americii privind problemele financiare dintre cele două țări", publicat oficial în România, în Monitorul Oficial, doar în 2008. Nu se știe exact cine a semnat: semnăturile ambilor reprezentanți ai celor două părți sunt caracterizate drept "indescrifrabile".
Acordul le rezolva americanilor problema completării fondurilor pentru despăgubiri, România acceptând să plătească în plus suma de 2,5 milioane dolari. Documentul prevedea că toate obligațiile statului român față de entități SUA prejudiciate în timpul războiului și prin naționalizarea din 1948 erau, în acest fel, pe deplin și definitiv lichidate.
"Suma de 24.526.370 dolari (...) va fi compusă din: a) produsul rezultat din lichidarea activelor din Statele Unite ale Americii care au fost supuse măsurilor de blocare din timpul războiului și care au aparținut Guvernului României și cetățenilor români, alții decît persoane fizice, în valoare de 22.026.370 dolari; b) o sumă de 2.500.000 dolari care va fi plătită de Guvernul Republicii Populare Române Guvernului Statelor Unite ale Americii în 5 rate, fiecare în valoare de 500.000 dolari. Prima rată va fi plătită la 1 iulie 1960. Celelalte 4 rate care rămân vor fi plătite la 1 iulie 1961, respectiv la 1 iulie 1962, 1 iulie 1963 și 1 iulie 1964", stipula acordul.
Totuși, revendicări de mai mică amploare au apărut și după încheierea acestui acord, cele considerate pertinente fiind plătite de către statul american din buzunarul propriu. Acestea s-au ridicat la puțin peste 1 milion de dolari, iar programul de acordare de despăgubiri a fost finalizat de către FCSC în 1971. Printre cei care au primit compensații s-a numărat și familia Neag din Bistrița, care deținuse circa 10 de hectare de teren arabil plus echipamente agricole și o casă în apropierea pădurii Schullerwald din zonă, active naționalizate în 1959.
Urmașii familiei Neag au încercat să obțină restituirea proprietății de la statul român după Revoluția din decembrie 1989, însă fără succes.
Extras din decizia de despăgubire a Standard Oil sub aspectul concesiunilor de hidrocarburi deținute de compania americană în România
