Cu cele nici două miliarde de euro pe care le subscriu în fiecare an, firmele de asigurare din România sunt, astăzi, într-un fel de preistorie a lumii financiare, chiar și prin comparație cu țări ieșite la fel de târziu din ceața sulfuroasă a comunismului. În Polonia, de exemplu, o singură firmă mare (PZU, pentru că tot s-a vorbit despre ea că ar fi dorit să intre la Astra) subscrie mai mult decât toată piața românească, unde mai toți preoții asigurărilor, chiar și Patriarhii , se închină unui zeu rudimentar, arhaic și răzbunător, numit “asigurare obligatorie”.
Falimentul preconizat (aleg să îi spun astfel pentru că el trebuie confirmat și de un judecător) al Astra Asigurări este cu certitudine un semn că ceva se schimbă. La extrem, poate fi luat chiar ca o “declarație de independență” a oamenilor din Autoritatea de Supraveghere Financiară care, iată, demonstrează că reușesc totuși să ia decizii și de capul lor. Aceasta, deși sunt numiți acolo pe criterii exclusiv politice, fiind, deci, dependenți de politic și de cei care finanțează politicienii. Cam asta este, însă, tot. Mai mult de atât îmi e greu să văd bun în toată afacerea Astra. Aș fi putut însă să fiu entuziast.
Dacă Astra ar fi rămas cumva în picioare și și-ar fi achitat obligațiile fără să fie nevoie de banii altor firme private (de fapt, banii noștri, ai tuturor celor obligați să ne asigurăm), aș fi scris, poate, primul text adulativ despre ASF, KPMG sau despre oricine altcineva ar fi reușit performanța.
Dacă omul care a condus respectiva firmă pe principiul “eu te-am făcut, eu te omor” ar fi fost oprit la timp sau chiar i s-ar fi refuzat preluarea Astra fără un plan serios și fără investiții asumate, i-aș fi crezut pe toți cei care afirmă astăzi, răspicat, că ei au avertizat despre pericolul Astra, arătând că acolo este o bombă cu ceas.
Dacă înainte de decapitarea balaurului cel mare, considerat, spun unii acum, imposibil de doborât într-o anumită perioadă politică a țării, ar fi fost deranjați măcar dragonașii de care se putea lua până și un vânător angajat la stat, aș fi recunoscut că măcar s-a încercat ceva.
Dacă în toată perioada în care Astra Asigurări a fost pe butuci ponderea vânzărilor de RCA în totalul primelor brute subscrise în România ar fi scăzut cu măcar o jumătate de punct procentual, aș fi acceptat că Astra Asigurări era singura tumoră într-un organism functional și perfect sănătos.
Dacă în toată perioada în care balaurul susținut politic era în agonie nu se ridicau, pe piața asigurărilor, alți balauri suținuți la fel de politic, aș fi plâns pe umărul “nedreptățiților”.
Dacă nu aș fi știut că în România mai sunt destule firme de asigurare, unele străine, unele chiar membre al unor grupuri respectabile cu sediul la Viena, care “încă nu își găsesc drumul”(ca să citez formularea elegantă a unui manager din asigurări), aș fi aruncat primul cu piatra în Astra.
Dacă nu aș fi aflat că cel puțin trei-patru firme importante au avut sau au încă probleme majore cu plata daunelor, aș fi îndemnat cititorii să își ia asigurare de oriunde cu excepția Astra.
Dacă nu aș fi cunoscut patroni de service și inspectori de daună (angajați la orice firmă vreți din țara aceasta) care împart frățește profiturile obținute din supraevaluarea daunelor și direcționarea cu dedicație a clienților, nu aș mai verifica de o mie de ori devizele atunci când repar mașina.
Dacă nu aș fi cunoscut brokeri de asigurare ale căror practici sunt inspirate mai degrabă din favela Ferentariului, decât din clădirea ASE, aș avea încredere maximă în tot ceea ce spun intermediarii.
Dacă nu aș auzi la tot pasul povești cu SRI, SIE, “Doi și-un sfert”, masoni, partide, politicieni, foste și actuale prietenii, subordonări sau amntlâcuri, toate servite pentru a explica o decizie sau alta a ASF sau o anumită poziționare sau alta a unei firme sau a unui om, nu mi-ar mai plăcea deloc meseria pe care o practic și m-aș retrage la Mănăstire.
Dacă firme mari de reasigurare nu ar fugi de România (nu de Astra!) ca dracul de tămâie, le-aș fi explicat că fac o greșeală și că ei confundă o firmă cu o piață.
Dacă reprezentanții anumitor firme, despre care s-a spus că vin în România, nu ar fi râs de mine când i-am întrebat despre aceste intenții, m-aș fi simțit mândru.
În sfârșit, dacă pe piață nu s-ar mai vorbi încă despre Patriarhi, Doamne, Regi, Regine și Dumnezei ai asigurărilor, aș crede că am intrat, în sfârșit, în epoca contemporană.
