Opinii: Cel mai mare spectacol de pe Pământ

Partidul Democrat tocmai a oferit un spectacol grozav la convenția lor din Chicago. A avut de toate: acte muzicale strălucitoare, discursuri trezitoare, devotament religios, inundații de lacrimi, promisiuni de speranță, momente de bucurie, patriotism înălțător, Oprah Winfrey și o mulțime de baloane. Comentatorii de televiziune au fost uluiți de felul în care vicepreședintele Kamala Harris s-a „prezentat”: zâmbetul ei, limbajul corpului, vocea ei, chiar și alegerile ei vestimentare.

Politica, fie în dictaturi, fie în democrații, implică întotdeauna spectacol, într-un fel sau altul. Dar în Statele Unite, politica a fost de mult timp imposibil de distins de divertisment. Causticul jurnalist american H.L. Mencken, care disprețuia politicienii și credea că majoritatea americanilor erau niște ignoranți, a fost un mare observator al convențiilor partidelor politice. El a scris în 1927: „Statele Unite, pentru ochiul meu, sunt incomparabil cel mai mare spectacol de pe pământ”.

Dar de ce, oh, de ce, candidații trebuie să facă o asemenea demonstrație că își iubesc familiile? Ce legătură au toate acele îmbrățișări și săruturi de pe scenă cu politica? Este cu adevărat necesară exercitarea devotamentului pentru a câștiga alegătorii? În America, așa se pare.

În majoritatea democrațiilor, oamenii votează pentru partidele politice și pentru interesele pe care le reprezintă. Carisma joacă un rol – chiar și în țări precum Japonia, unde majorității politicienilor le lipsește în mod singular această calitate. Dar, în general, politicienii asiatici și europeni nu sunt nici pe departe la fel de dornici sau la fel de dispuși ca americanii să se vândă publicului drept ființe umane calde și iubitoare. Asta și-au dorit oamenii în mod tradițional de la regi și regine, nu de la politicieni aleși.

Încă de la regele George al III-lea („Farmer George”), în secolul al XVIII-lea, monarhilor britanici le plăcea să fie văzuți ca oameni de familie buni și onești. Regina Elisabeta a II-a a permis BBC să-i documenteze viața domestică, de la grătare în grădină până la ceaiul cu copiii. Ea a simțit că trebuie să coboare pe pământ pentru a rămâne populară.

Americanii s-au eliberat de monarhia britanică în 1776 (Farmerul George a fost ultimul lor rege). În anii care au trecut, Casa Albă a dobândit o mare parte din fastul și circumstanțele unei curți regale, într-o măsură care o depășește cu mult pe cea a altor democrații – poate cu excepția Franței, unde republica este încă îmbrăcată în grandoare regală.

Pentru a ajunge la președinția SUA, cu toate capcanele sale cvasi-monarhice, un candidat – la fel ca familia regală britanică – trebuie să facă un spectacol grozav arătând că e un tip sau o fată obișnuită, o persoană ca tine și ca mine, cineva cu care poți să bei o bere pe veranda din față. Oamenii care aspiră să fie președinte nu sunt cu adevărat ca noi, desigur, dar trebuie să pretindă că sunt.

Zgomotul sentimental al convențiilor de partid din SUA – îmbrățișarea, sărutarea și efuziunile iubirii familiale – este vizibil și în alte ocazii ceremoniale americane. Câștigătorii străini ai unui Oscar, de exemplu, tind să păstreze discursurile de acceptare clare și scurte. Nu și vedetele americane, care trebuie să mulțumească cu lacrimi tuturor, de la profesorii din școala primară până la câinii lor de companie, și să-și exprime devotamentul profund față de umanitate.

Sentimentalismul este o emoție deplasată, o performanță publică de dragoste, durere, speranță și bucurie, mai degrabă decât o trăire reală, care în mod normal este păstrată îm zona privată. Politica, la fel ca industria cinematografică de la Hollywood, este de fapt o afacere nemilos de competitivă, în care sentimentele private – cele proprii, precum și ale altora – trebuie deseori ignorate sau suprimate pentru a merge înainte.

Cerințele ambiției sunt adesea dogoritoare și pot arde cu ușurință soții și copiii iubitori. Dar sentimentele trebuie să meargă undeva, să fie exprimate cumva. De aici, țâșnirea pe scena publică, la Hollywood și la convențiile de partid.

S-a vorbit mult la Convenția Națională Democrată de americanii „care se îngrijesc unii de alții”, „își iubesc vecinii” și „ajută pe cei săraci și marginalizați”. Mulți americani s-ar putea încadra în această descriere. Însă SUA este o societate mult mai competitivă – și are o plasă de siguranță mai slabă – decât majoritatea celorlalte democrații. Pentru a reuși este nevoie de pricepere. Acest lucru este valabil mai ales pentru bărbații și femeile care trebuie să se vândă publicului, așa cum fac actorii de film sau politicienii. Sunt interpreți.

A realiza un act înseamnă, prin definiție, a crea ceva care nu este real. Și totuși, publicul cere actorilor și politicienilor să pară autentici. Acesta este motivul pentru care tânjim la bârfă despre viețile lor private, cu cât mai josnic, cu atât mai bine. Și, mai caritabil, de aceea vrem să ni se arate cât de mult își adoră un politician soțul sau soția. Le dorim să fie toate, într-un cuvânt, „autentice”.

Ceea ce vedem, deci, la convenția de partid și la ceremonia Oscarului, în interviul televizat și în profilul revistei, este performanța autenticității. În mâinile potrivite, așa cum a fost cazul în Chicago, acesta poate părea într-adevăr asemeni celui mai mare spectacol de pe pământ.

Ian Buruma este un reputat istoric și eseist anglo-olandez care trăiește în SUA, a studiat literatura chineză la Universitatea din Leiden și cinematografia japoneză la Universitatea Nihon din Tokio. Scrie consistent despre cultura asiatică, iar din 2003 predă jurnalism și drepturile omului la Bard College. Cel mai recent, este autorul cărții Spinoza: Freedom’s Messiah (Yale University Press, 2024).

Copyright: Project Syndicate, 2024.
www.project-syndicate.org