Organizațiile hiper-competitive încurajează angajații să fie cei mai buni, să obțină performanță într-un anumit domeniu, creând însă un mediu în care colaborarea între angajați este aproape imposibilă, întrucât angajații vor urmări să-și saboteze colegii pentru a-și atinge scopurile, arată la Profit TV Adrian Stanciu, consultant cultură organizațională și decan asociat la Maastricht School of Management România.
„În organizațiile hiper-competitive, angajații nu pot lucra pentru un scop comun, pentru că fiecare lucrează pentru scopul lui propriu. Dacă organizația are nevoie ca oamenii să comunice între ei, fenomenul este ultra toxic. Adică aș prefera să îi încurc, pentru că dacă eu îmi găsesc stima de sine prin comparație cu ceilalți, sunt cam două metode mai mari prin care pot să fiu mai bun: pot să fiu mai performant sau pot să îi sabotez, iar sabotajul e mai ușor”, spune Stanciu, susținând că dacă organizația cere în același timp și competitivitate, și colaborare, competitivitatea va duce la conflicte.
Conform spuselor consultantului, echipele de conducere ale companiilor hiper-competitive nu-și dau seama că au creat un mediu conflictual, în care colaborarea este imposibilă, și dau vina pe angajați, în timp ce problema poate fi însă rezolvată prin schimbarea mentalității echipelor de conducere și prin dorința de a acționa în acest sens.
28 noiembrie - Profit Financial.forum
„E o problemă cu echipele de la vârf, pentru că, pe de-o parte, au interesul ca organizația să meargă bine, dar pe de altă parte au un mare interes centrat pe propria carieră. Oamenii nu trebuie să se alinieze doar la dimensiunea de business, nu este vorba doar despre obiectivele de afacere ale companiei, ci și despre filosofia comună de conducere”, adaugă Stanciu.
În plus, concursurile organizate de companii prin care sunt evidențiați cei mai buni angajați, cei mai buni vânzători, influențează negativ companiile, deoarece angajații nu vor colabora între ei și nu își vor oferi suport în așa fel încât fiecare să obțină rezultate bune, ci vor căuta să fie ei cei mai buni, explică Stanciu.
Cu toate acestea, consultantul este de părere că echipele au nevoie de conflict pentru a funcționa și pentru a progresa întrucât există și conflicte bune, lipsa acestora reprezentând o pierdere de resurse.
„Imaginați-vă că puneți 10 oameni într-o cameră care pleacă de acolo cu ce au intrat. Dacă nu au conflict, nu există construcție, nu au ce construi, pleacă cu ideile cu care au venit și nu are niciun sens”, explică Stanciu.
Conform spuselor consultantului, conflictele bune sunt despre adevăr, despre idei, oamenii fiind conștienți că, dacă lucrează împreună, vor obține rezultate mai bune decât dacă ar lucra separat, în timp ce conflictele rele sunt despre persoane, despre ego, despre dreptate.
„Dacă ne luptăm pentru adevăr, atunci felul nostru de a interacționa o să fie acela că fiecare căutăm să luăm ceva de la celălalt pentru că plecăm de la premisa că nu deținem tot adevărul. Dacă vorbim despre dreptate, adevărul nu ne interesează. Într-o discuție despre dreptate contează doar cine are dreptate în fața celuilalt, este o discuție competitivă, pentru că scopul discuției nu este adevărul, ci să vă înving”, adaugă Stanciu.
De altfel, grupurile pot încuraja mediocritatea și conformitatea pentru că mintea oamenilor este construită într-un anumit fel încât înlătură extremele pentru că există o senzație de amenințare și de disconfort, mai spune Stanciu.
„Dacă vedem pe cineva că iese din normal dintr-un grup, tentația este să îl aducem la mijloc, instinctul de turmă. Dacă suntem mulți de aceeași părere, părerea asta nu poate fi proastă. Da, nu poate fi proastă, dar nu poate fi nici bună. Conflictul bine condus poate produce valoare. Dacă tentația mea este să îi pun capac celui care are părerea extremă, să îl aduc la norma grupului, e un fel negativ de a rezolva problema”, exemplifică consultantul.
Cu toate acestea, conflictele constructive ajută grupurile să nu mai fie mediocre, dar membrii grupului trebuie să accepte că dacă cineva are o altă idee nu înseamnă că este greșită, iar cel care gândește diferit nu trebuie să creadă că deține adevărul, susține Stanciu.
„Noi, aceștia cinci, vedem un al șaselea om care are o idee diferită de a noastră și nu plecăm de la premisa că dacă e o idee contra celor cinci idei, ea este proastă, ci plecăm de la premisa că o idee contra a cinci idei poate fi ori bună, ori proastă. Trebuie să înțelegem asta, iar cel din partea cealaltă trebuie să înțeleagă că nu deține adevărul, adevărul e undeva în combinația ideilor noastre. Nu e o idee adevărată și alta falsă”, concluzionează Stanciu.
