Astăzi, la Paris, printre inundații, proteste și amenințări teroriste, începe cea de-a 15-a ediție a Campionatului European de Fotbal. Atentatorii care au omorât 130 de oameni în noiembrie, încercând să ucidă spiritul sportului, la un meci Franța-Germania, au amenințat că vor recidiva la Euro. Ce nu au înțeles teroriștii, la fel cum nu au înțeles la vremea lor dicatorii, e că fotbalul nu poate fi ucis prin bombe și teroare, cum nu poate fi ucis nici prin dictate sau ordonanțe de urgență.
Ministrul de interne francez a oferit niște date: din 13 noiembrie, anul trecut, 35 de milioane de persoane au fost controlate la sânge la frontierele terestre, maritime și aeriene ale țării. ”Unor 18.000 de persoane le-a fost refuzată intrarea în Franța”. Într-o atmosferă distopică militarizată, printre arme și câini polițiști, francezii se încăpățânează să-și trăiască mai departe viața și să-și ducă la bun sfârșit turneul la care s-au înhămat fără a ceda în fața teroriștilor, care, peste toate, urăsc sportul.
Iar francezii știu câte ceva despre încăpățânare. Și despre înfrângeri. Dar de unde puteau bănui în 2009, când și-au depus candidatura pentru acest turneu final, cât teren aveau să câștige teroriștii pe Bătrânul Continent până la ora startului competiției? ”Bineînțeles că meciurile se vor juca după orarul prestabilit, iar prezența suporterilor în fanzones nu va fi perturbată. De ce? Pentru că e important ca în astfel de momente trebuie să arătăm că nu cedăm în fața amenințărilor și că viața trebuie să meargă mai departe”, a dat asigurări premierul francez Manuel Valls.
”Fotbalul e cel mai important lucru dintre lucrurile neimportante”, spunea Jorge Valdano, fost câștigător al Mondialului 86 cu Argentina și fost jucător la Real Madrid, chiar dacă unii atribuie fraza ba lui Arrigo Sacchi, ba lui Eduardo Galeano sau Cesar Menotti. Un ”latin”, oricum. ”Unii cred că fotbalul e o chestiune de viață și de moarte. Greșit. E mai mult decât atât”, clama Bill Shankly. Un englez.
Între ”latinii” cu sânge fierbinte, care au luat fotbalul în joacă și englezii scorțoși care l-au luat prea în serios au stat dintotdeauna, suspendați între două lumi, francezii. A fost nevoie și de combinația asta, însă, întrucât din diluția de pasiune și sobrietate latino-britanică a ”galilor” s-au născut toate marile competiții. Dar câți mai știu azi, de pildă, că acest turneu, botezat undeva pe drum Euro, s-a născut, ca într-un film cu Luis de Funes, din cauză că un arbitru și-a înghițit la un moment dat, la propriu, fluierul?
La fel ca Liga Campionilor și Campionatul Mondial, Campionatul European a fost tot ideea francezilor. Henri Delaunay e numele celui care a făcut posibilă această competiție. A durat 30 de ani de când Henri a propus FIFA crearea unei competiții europene, după modelul suratei sud-americane, care în acest an aniversează venerabila vârstă de 100 de ani. Delaunay a avut ideea în 1927, dar abia în 1957, la doi ani după moartea sa, au început demersurile primei ediții a Campionatului European, finalizate tot în Franța, în 1960. După 56 de ani de la ediția inaugurală, Euro se întoarce, iată, la origini.
Războaiele mondiale și faptul că europenii aveau diferențe majore de opinii încă și după finalizarea acestora, plus temerea că un campionat european avea să amenințe situația deja existentului Campionat Mondial, au făcut ca nașterea turneului continental să întârzie trei decenii de la propunerea sa.
Probabil Cupa Europei ar fi apărut oricum, chiar dacă nu insista Delaunay timp de treizeci de ani să-i fie pusă în aplicare ideea, dar anecdota nașterii sale tot merită cunoscută. Henri era un fost fotbalist la echipa pariziană Etoile des Deux Lacs. După ce a agățat ghetele în cui, a început o carieră de arbitru, care probabil ar fi durat mult și bine dacă nu intervenea, comic, destinul. Într-un meci dintre AF Garenne Doves și ES Benevolence, arbitrul Delaunay a primit o minge în față care l-a făcut, la propriu, să-și înghită fluierul, odată cu pierderea a doi dinți. O înfrângere personală care avea să fie sfârșitul abrupt al profesiei de arbitru a tânărului Henri și debutul unei cariere în birouri, departe de terenurile de fotbal și de mingi cu traiectorii imprevizibile.
Ca administrator al clubului la care fusese și jucător, Etoile des Deux Lacs, Delaunay urcă treaptă cu treaptă până în funcția de secretar-general al Comitetului Francez Interfederal, precursorul Federației Franceze de Fotbal. De aici, a mai fost doar un pas până în structurile administrative ale FIFA, unde începe munca în 1924.
Departe de terenuri, între hârțoage, Delaunay avea mai mult timp. A putut călători, așadar, din Spania în Anglia, din Italia în Germania, de-a lungul și de-a latul continentului. Ba chiar avu vreme și de o vizită peste Ocean, în America de Sud. Din Copa America și din Cupa Angliei, pe care le-a văzut pe viu, se inspiră atunci când își propune crearea unui Campionat European. În 1927, propune FIFA înființarea unei astfel de competiții, Cupa Națiunilor Europene.
În paralel, Henri lucra cu Jules Rimet, la lansarea Cupei Mondiale. Pe cea de-a doua avea să o vadă mai repede înfăptuită. Deși a ajuns secretar general al UEFA, încă de la înființarea acesteia, în 1954, Henri nu a apucat să-și vadă visul cu ochii. În 1955 a murit, iar fiul său, Pierre, a dus mai departe dorința bătrânului. În 1957 s-a decis, în sfârșit, demararea Cupei Națiunilor Europene, care avea să devină Campionatul European, iar mai apoi, simplu, Euro. În onoarea încăpățânatului francez care și-a înghițit fluierul, trofeul competiției poartă și azi numele Henri Delaunay, nume gravat pe argintul cupei.
Sub imperiul fricii, în patria care se recuperează după atentatele de anul trecut de la Paris și care trăiește sub amenințarea explicită făcută de ISIS cu privire la alte acte de teroare plănuite pentru acest turneu final, timp de o lună, francezii și milioanele de fani veniți din toată Europa vor încerca să depășească teama reală, palpabilă, pe care o recunosc toți, de la taximetriști la ospătari, în capitala Franței, și să se bucure de fotbal. E un amestec de sărbătoare și fiori pe șira spinării. 90.000 de polițiști, jandarmi și agenți de securitate privați vor veghea la bunul mers al competiției și vor încerca să nu lase teroarea să câștige meciul cu ”le beau jeu”.
CITEȘTE ȘI România deschide astăzi balul fotbalului. Câți bani poate obține FRF dacă totul merge ca în povești Dacă actuala ediție a Europenelor pare una ciudată, prin prisma problemelor culturale, antropologice și politice din Franța și de pe Bătrânul Continent, poate ar prinde bine o reamintire a faptului că această competiție a avut parte de vremuri și mai dubioase de atât.
Organizarea primei ediții a fost foarte anevoioasă. A durat ceva până s-au strâns 16 echipe naționale, minimul necesar pentru felul în care fusese gândită competiția. În cele din urmă au fost 17 echipe înscrise, cu una mai mult, dar între ele nu au fost ”forțele” Anglia, Italia sau Germania de Vest. Cehoslovacia și Irlanda au fost trase la sorți să joace un baraj, pentru a reduce numărul echipelor la 16. Au câștigat cehoslovacii. Primul meci al competiției a avut loc pe 29 septembrie 1958, pe stadionul Lenin, din Moscova. URSS avea să învingă Ungaria, cu 3-1. Spania, cu un anume Alfredo Di Stefano în echipă, a eliminat cu 7-2 la general naționala Poloniei.
În ”sferturi”, ibericii ar fi trebuit să dea piept cu sovieticii, dar Franco a interzis echipei URSS-ului să intre în Spania. Micuțul dictator nu suporta ideea steagului roșu fluturând pe ”Santiago Bernabeu”. Așa că Lev Yashin și compania s-au trezit direct în semifinale, în Franța, unde au trecut cu 3-0 de Cehoslovacia, echipă care eliminase cu un tur mai devreme România, cu un zdrobitor 5-0 la general. În finală, URSS a învins și Iugoslavia (o reeditare a finalei olimpice din 1956), cu 2-1, devenind prima campioană a Europei.
Timpul a trecut, fotbalul a evoluat, trei dintre cele patru semifinaliste ale primei ediții a Campionatului European - Cehoslovacia, URSS și Iugoslavia - nu mai există. De la patru echipe s-a ajuns la 24 - e prima ediție a Europenelor cu atât de multe reprezentante -, iar fotbalul, printre atâtea lucruri de maximă importanță, și-a consolidat statutul de cel mai important lucru dintre lucrurile fără însemnătate. Iar Euro, de cea mai absurdă și frumoasă competiție. Pentru că doar aici se poate ca, în 14 ediții, să existe nouă câștigătoare diferite.
O competiție deschisă, la propriu, tuturor. Doar aici a fost posibil ca două țări să refuze, bosumflate, să joace una împotriva celeilalte. A fost cazul Greciei și Albaniei, în 1968, țări aflate în război una cu alta la acel moment. Doar aici Luxemburg a putut fi la un pas de semifinale, după ce a învins Olanda cu 2-1 și a remizat în dublă manșă cu Danemarca, numai pentru a pierde la rejucare, în 1964. Doar aici Danemarca, o echipă care a ratat calificarea în 1992, a fost adunată jucător cu jucător, de pe plajele Europei, pentru a-i lua locul, în ultimul moment, Iugoslaviei, și a câștiga competiția. Doar aici putea ajunge Italia în finală după ce s-a dat cu banul, la finalul unei remize cu URSS, în 1968.
Doar aici un jucător, cehoslovacul Vlastimil Bubnik, putea câștiga în același an medalia de bronz atât la fotbal, cât și la hochei. Doar aici un jucător cu numele ”Luni”, Viktor Ponedelnik, putea marca într-o finală jucată într-o zi de luni, în 1960. Doar aici putea fi dat dispărut portarul unei echipe chiar înaintea finalei, numai pentru a fi găsit pescuind, liniștit, într-un lac din apropiere. E vorba de Joel Bats, portarul Franței, care avea să câștige apoi finala din 1984.
Doar aici o echipă ca Grecia putea câștiga turneul, practicând cel mai urât fotbal și învingând în fiecare meci, până în finală, inclusiv, cu 1-0.
De aceea Euro, competiția asta născută târziu și anevoie, cu prețul a doi dinți din față, râde în fața absurdului amenințărilor teroriste.
