Unul dintre consilierii guvernatorului Băncii Naționale a României (BNR), Eugen Rădulescu, fost director al Direcției de stabilitate financiară din Banca Națională, critică instrumentul criptomonedelor, reclamând volatilitatea bitcoin după ce „maeștrii păpușari care au manevrat toată afacerea” au obținut aprobarea ca un număr de fonduri de investiții ETF spot să urmărească bitcoin.
Ce a scris Eugen Rădulescu
Există doar două metode pentru a câștiga bani: produci ceva care este cumpărat de alți oameni sau iei bani de la alții, fără să faci nimic. Orice altceva este derivat din cele două metode. De exemplu, dacă trăiești din pensie sau din dobânzi ori dividende, tot din muncă trăiești – pentru că încasezi bani dintr-un drept pe care l-ai dobândit anterior.
1. Jocuri de sumă zero
Cum poți să iei bani de la alții, fără ca tu să muncești? De exemplu, joci la loterie. Unul din câteva milioane de jucători câștigă foarte mulți bani, pe care i-au dat, de bunăvoie, ceilalți participanți la joc. “Sută la sută dintre cei care au câștigat au jucat” – o excelentă reclamă de la o loterie, care îi incită pe cei cu spirit de aventură să cumpere unul sau mai multe bilete la loterie, în speranța că vor fi între cei… sută la sută! De fapt, probabilitatea de câștig este infinitezimală, iar câștigul este doar redistribuirea unei părți din costul biletelor de loterie (restul fiind costuri de administrare a loteriei, profituri și impozite). Dar mirajul câștigului fără muncă este foarte mare.
Specularea lui a dus și la schemele Ponzi – prin care unui participant la joc i se promite o multiplicare a sumei cu care el ia parte la joc, după un interval de timp. La noi în țară, pe la începutul anilor 1990, mare deranj a provocat o schemă Ponzi care promitea multiplicarea de 8 ori a sumei “investite”, după 3 luni. Câștigul uriaș promis și lipsa dramatică de cunoaștere a mecanismelor economice a făcut ca un mare număr de oameni să ia parte la acest joc, unii după ce își vânduseră chiar apartamentul în care locuiau, pentru a face rost de bani. Finalul a fost, desigur, teribil pentru cea mai mare parte a jucătorilor, deși au fost câțiva “inițiați” care au câștigat mult pe spatele credulilor.
O formă ceva mai sofisticată a aceluiași principiu a fost depunerea unor sume, ca depozit, cu o dobândă mult mai mare decât cea bancară obișnuită. Și aici goana după câștig fără muncă i-a atras pe deponenți să dea sume mari de bani unor escroci. Puțini, foarte puțini, au primit dobânzile promise. Cei mai mulți au pierdut tot, iar furia lor s-a întors asupra oricui, numai a propriei credulități, nu. A se vedea, de exemplu, o cooperativă de credit, denumită impropriu Banca Populară Română, care promitea dobânzi foarte mari și a strâns mulți bani de la creduli. După falimentul cooperativei, legile bancare au prevăzut expres că denumirea de “bancă” nu o pot avea decât instituțiile reglementate de Banca Națională.
Factorul comun în toate situațiile descrise este că nu a existat niciun generator de profit, nicio activitate lucrativă care să se alimenteze din sumele colectate. Jocurile au funcționat strict cât au putut aduna mai mulți bani decât distribuiau. Cele mai păguboase pentru jucători au fost, evident, cele mai frumos deghizate în afaceri legitime, care au folosit procedee de marketing tot mai sofisticate, pentru a lărgi cât mai mult baza de “clienți”. Dar esența a fost mereu aceeași: jocul de sumă zero; ce câștiga unul era fix cât pierdea altul. Asta, desigur, dacă excludem că toate aceste jocuri au și costuri de administrare, uneori apreciabil de mari, care le fac să nu fie chiar de sumă zero, ci de sumă… minus!
2. Bursa: “mâna invizibilă”
Jocul la bursă este privit de destul de mulți ca tot o formă de a câștiga fără a munci. Aici nu e deloc așa. Banii investiți, fie după calcule sofisticate legate de profitul așteptat, fie doar din spirit de turmă (cumpăr acțiunea X, pentru că merge bine), sunt de fapt capital pentru un investitor, adică unul din factorii importanți de producție, al cărei rezultat final este profitul. Iar o parte a profitului se transformă în dividend, care se distribuie deținătorilor de acțiuni. Funcționarea pieței de capital, cu toate slăbiciunile ei, cu toate riscurile și, nu de puține ori, fluctuațiile ample generate de factori greu predictibili, reprezintă până la urmă resortul fundamental care duce la alocarea resurselor în economie către domeniile cele mai profitabile. Este “mâna invizibilă” despre care vorbea Adam Smith acum 250 de ani, cea care face ca deciziile independente ale unor inși care nu se cunosc între ei, care urmăresc fiecare propriul interes, să ducă în final la cea mai eficientă posibil alocare a resurselor finite de capital, materiale și forță de muncă, cea care asigură creșterea economică și bunăstarea țărilor capitaliste. Orice încercare de a înlocui jocul liber al cererii și ofertei cu “alocare conștientă a resurselor”, adică planificare centralizată, a dus doar la dezastru și nu poate duce decât la dezastru. Sau, revenind de unde am plecat, jocul la bursă este o părticică a alocării resurselor din economie; de aceea, câștigul la bursă nu este deloc o formă de a câștiga fără a munci.
Este adevărat, covârșitoarea majoritate a tranzacțiilor bursiere au caracter speculativ; nu degeaba un mucalit a definit cândva activitatea bursei drept locul unde cineva vinde ceva ce nu are cuiva care cumpără ceva de care nu are nevoie. Dar realitatea este alta. Sunt, într-adevăr, mișcări ale bursei date de exuberanța irațională sau de spirit de turmă. Iar obiectivul jucătorilor este de a obține profit din tranzacții. Numai că acel profit are în spate, în ultimă instanță, dividendele distribuite de emitentul acțiunilor. Acest venit este urmărit de jucători – chiar dacă, uneori, pot trece ani înainte ca el să se materializeze. Prețul Nvidia a explodat la bursă pentru că produsul pe care îl vinde această companie are și va avea o cerere colosală, iar competitorii vor intra greu pe această piață, datorită unor constrângeri tehnologice greu de trecut. Dar Nvidia va putea să investească și să producă mai mult, folosind resursele pieței de capital. Adică va genera bogăție.
3. Crypto… ce?
La un moment dat, au apărut ceea ce a fost numit inițial “cryptomonede” – o primă lovitură de marketing, pentru că atașa un impuls într-un computer, adică nimic, de cel mai comun măsurător al bogăției. Au apărut pe parcurs și “stablecoins”, niște ceva ce nu sunt nici monede, nici stabile, dar e drept că nu au avut un succes la fel de mare precum unele crypto. Ca și în cazul Băncii Populare Române, utilizarea sintagmei “monedă” a atras investitorii, deși ea era falsă.
Apariția crypto a avut doi factori puternic favorizanți. Întâi, a fost o tehnologie cu totul nouă, blockchain, care a permis dezvoltarea unor rețele extrem de ample de computere, care împart aceeași informație despre orice tranzacție din sistem – și permit tranzacții oricât de numeroase, la costuri practic zero. Apoi, a fost o lungă perioadă de dobânzi foarte scăzute pe piața financiară, care au condus la randamente foarte slabe, dacă nu chiar negative, pentru sume foarte mari de bani. Cuplarea celor doi factori, tehnologia nouă și condițiile pieței financiare mondiale, a dus la un succes tot mai mare pentru noua invenție.
Succesul a avut drept suport un formidabil arsenal de propagandă (l-aș numi marketing, dacă crypto ar fi ceva ce poate fi folosit în vreun fel, dar nu e). Prima dată când am auzit eu despre crypto a fost în legătură cu tehnologia blockchain, iar materialul propagandistic punea semnul egal între cele două. Imediat am ridicat din sprânceană, pentru că era o evidentă mistificare. Doar că ea a ținut și ține în continuare, mai cu seamă pentru noile generații, care fac ce fac dintotdeauna noile generații: revoluționează ceea ce se știa, fac descoperiri epocale, care schimbă lumea; mă rog, acesta este scenariul. A scăpa de puterea absolută a statelor care, nu e așa, emit câtă monedă vor ele, producând inflație, și a avea o monedă descentralizată, cu totul democratică, cu o emisiune precis cunoscută de toată lumea și fără “dictatura” unor instituții de stat – iată cum arată raiul pe pământ.
4. Să ne întoarcem la manualul de economie
Ușor cu pianul pe scări. Toate sunt bune și frumoase în legătură cu crypto, cu o singură rezervă: nu sunt monede. Banii au câteva caracteristici absolut esențiale, care îi definesc. Crypto nu au niciuna din aceste caracteristici. În primul rând, banii sunt un etalon al valorii. Adică, toate bunurile își exprimă valoarea în bani. Știm câți dolari sau câți lei costă o pâine, o sticlă de lapte, un litru de benzină și așa mai departe. Niciun bun nu are prețul exprimat în crypto. Și nici nu poate avea. Este interesant că referința pentru orice crypto nu este o marfă de la bursă sau un coș din mai multe mărfuri: referința este mult hulitul dolar – știți, cel emis “discreționar” de autoritățile statelor și care trebuie să dispară, pentru a-i lua locul crypto. Ceea ce arată că scriptul pentru creduli e una, dar realitatea din piață este cu totul alta; referința pentru crypto este tot moneda aia emisă discreționar de state.
În al doilea rând, banii sunt recunoscuți de toată lumea ca mijloc de plată. Dacă în România ai lei, poți să cumperi orice; dacă ai dolari sau euro, mergi la orice casă de schimb valutar și obții lei, la un curs foarte aproape de cel de la BNR, adică, practic, fără cost de tranzacționare. Dacă ai crypto, nu poți cumpăra nimic, nicăieri. Trebuie să găsești o formă de a schimba în lei; asta este mai simplu azi decât era acum câțiva ani, cred că sunt mai multe mari orașe unde există chiar automate unde poți vinde/cumpăra crypto și există intermediari care oferă servicii electronice de schimb între crypto și bani utilizabili; doar că trebuie să știi unde sunt acestea și trebuie să nu ai ghinionul să faci tranzacția fix în secunda în care cursul este mai prost pentru tine. Săptămâna trecută, cursul bitcoin, cel mai cunoscut crypto, a pierdut 4% în 20 de minute; între 13 și 19 martie btc a pierdut peste 15% din valoarea de piață. Cu asemenea mișcări, mai bine nu te gândești să cumperi ceva vânzând crypto, că poți lua o țeapă mare. Asta, desigur, dacă nu ne gândim și că ai putea fi silit să parcurgi câteva sute de km pentru a face un schimb din btc în lei.
În al treilea rând, banii sunt un instrument de economisire. “Un dolar este egal cu un dolar” spun cu mândrie americanii, iar valuta lor continuă să fie cea mai folosită în tranzacții internaționale, deși s-a confruntat și cu inflație, și cu alte probleme. Economisirea în dolari rămâne, de multe decenii, cea mai utilizată formă de păstrare a valorii. Crypto sunt atât de instabile, nu doar pe termen lung, ci și de la o oră la alta, că ar fi absolut caraghios să îl considere cineva instrument de economisire. Când bitcoin (btc) a coborât de la 68.000 dolari la vreo 15.000, toți cei care au cumpărat mai scump au luat o pierdere majoră, dacă au vândut btc. Iar sfatul de a ține btc până ajunge 100.000 sau 200.000 de dolari nu îl face, de fapt, instrument de economisire, ci doar de ținut banii prizonieri, pe termen nedefinit, și fără ca cineva să poată garanta că prețul btc va ajunge vreodată la nivelul sperat. Asta ca să nu mai vorbim de costul de oportunitate: cât timp ai banii prizonieri și te rogi să vină prostul mai mare, poți pierde oportunități de afaceri adevărate, care chiar aduc profit.
5. Cum crește “valoarea”?
Crypto nu au niciun fel de profit pentru că nu pot fi folosite pentru investiții în lumea reală. Tot câștigul cu care se tot laudă unii și alții vine strict din pierderea altora. Niciun dividend, nicio dobândă, nimic! Sigur, fiind o lume virtuală atât de mare, mirajul câștigului fără muncă îi îndeamnă pe mulți să lase deoparte rațiunea și să “investească” în crypto. Toate prospectele spun doar că “valoarea” va crește, pentru că emisiunea de crypto este strict limitată, iar cererea tot mai mare va împinge prețul în sus, până la cer.
Desigur că există o doză de profeție care se auto-îndeplinește: este suficient ca majoritatea jucătorilor să creadă că prețul crypto va crește pentru ca cererea să crească și ea, ceea ce într-adevăr împinge prețul în sus. Se poate intra, pentru o vreme, într-o spirală – tot mai mulți sunt atrași în joc pentru că “valoarea” crypto crește, deci se și văd câștigând mulți-mulți bani, fără să facă nimic. Ăsta este raiul pe pământ, nu?
Nu. Întrucât crypto nu produce absolut nimic, câștigurile vin atât timp cât sunt mai mulți jucători sau jucătorii existenți cumpără mai multe crypto, la prețuri tot mai mari. Și chiar dacă piața este chiar mondială și oricine are un calculator, un cont bancar și o legătură la internet poate fi un investitor, tot vine ziua în care nu mai sunt resurse pentru a crește jocul cu crypto. Sau, pur și simplu, unii deținători de active crypto foarte mari au nevoie nu de iluzia bogăției, ci chiar de bani adevărați, pentru plăți în lumea reală care nu pot fi amânate. Atunci, vin în piață cu sume mari de crypto la vânzare – ceea ce inevitabil duce la scăderea prețului. Ce se întâmplă atunci? Am văzut ce, pe piața celui mai lichid crypto – btc. Prețul s-a dus în bot, de la 68.000, la vreo 16.000 de dolari. Dar maeștrii păpușari care au manevrat toată afacerea (nu știm deloc cine sunt aceștia, dar jucătorii de pe piață nu par să se sinchisească de asta, așa cum nu le pasă de multe alte lucruri rele în legătură cu crypto) au reușit să obțină din partea US Securities and Exchange Commission (SEC) aprobarea ca un număr de ETF-uri (US-listed exchange-traded funds) să urmărească bitcoin.
Trebuie spus aici că SEC a respins ETF-urile bitcoin spot pentru mai mult de un deceniu, sperând să protejeze investitorii de manipularea pieței. Dar, în final, a fost forțată să le aprobe în februarie 2024, după ce Grayscale Investments a câștigat o contestație în instanță, unde o curte federală de apel a decis că SEC nu și-a detaliat suficient raționamentul pentru respingerea produselor. A urmat o adevărată frenezie pe piață (care pornise înainte de decizia curții de apel, în anticiparea rezultatului favorabil), astfel că prețul btc a urcat la peste 70.000 dolari, depășind astfel vârful din noiembrie 2021.
Multe interese, foarte mulți bani în joc, decizia justiției anticipată de piață fiind exact ce își doreau toate părțile la acest joc, cu anvergură mondială. Iar aici se adăugă, evident, cele două ingrediente care au făcut posibilă de la bun început această avalanșă: speranța că se poate obține bogăție din nimic și lăcomia omenească. Așa că, deși piața nu a mai atins vârful din 13 martie, de peste 73.000 dolari, a reușit să depășească scăderea la sub 62.000 dolari 6 zile mai târziu, adică în 19 martie. Volatilitatea pieței rămâne, ca și până acum, foarte mare – dar investitorii nu par să se sinchisească nici de asta. Dragostea este mereu irațională: obiectul iubirii poate să nu fie deloc așa cum ne imaginăm noi; dar parcă asta contează?
6. Tropăim, tropăim…
Propaganda pro-crypto, bine gândită, atinge puncte foarte sensibile, care au rolul de a atrage noi jucători. Cea mai hazlie dintre poveștile de propagandă este aceea care susține că crypto valorează mai mult decât aurul. Pentru că, nu-i așa, tezaurizarea aurului nu aduce vreun profit, ba chiar sunt costuri de stocare, iar randamentul nu este dat decât de fluctuația cererii și a ofertei. Extragerea aurului are costuri de producție, așa cum sunt și costurile de minare a crypto. Iar valoarea crypto crește, crește, crește…
Realitatea este, desigur, alta. Aurul este o marfă, valoarea lui intrinsecă a pornit, e adevărat, de la costul producerii lui, care se tot întâmplă de destule mii de ani. El a devenit etalon al valorii în timp, la început fără a fi existat vreo autoritate statală care sa îi impună acest rol, dar trăsăturile intrinseci ale aurului l-au desprins dintre celelalte mărfuri. Rolul de etalon al valorii, de mijloc de plată, de instrument de tezaurizare a bogăției au singularizat această marfă, de-a lungul mileniilor de istorie a omenirii și, desigur, i-au mărit prețul, mult dincolo de costul extragerii și prelucrării, întrucât cererea de aur era majorată de rolul monetar al acestei mărfi. Dar aurul nu este doar un instrument financiar; aș spune chiar că nici nu este în primul rând un instrument financiar. Da, băncile centrale păstrează aur ca activ de ultimă instanță, dar nu fac decât arareori tranzacții cu stocul lor de aur; el mai este folosit și în diferite industrii de vârf, ca și pentru confecționarea bijuteriilor. Aurul este în continuare tezaurizat pentru valoarea lui intrinsecă, dar asta nu îl transformă într-un activ financiar și atât. Comparația dintre aur și crypto îmi amintește de anecdota cu șoricelul care era pe un pod, lângă un elefant, și spunea: “tropăim, tropăim!” Cu o diferență majoră: șoricelul chiar există pe pod, lângă elefant! Crypto este doar o hologramă; nu poate tropăi în vreun fel.
Și revin aici la trăsătura fundamentală a crypto, niciodată admisă de promotori: de când există crypto, nu a fost obținut niciun profit, câștigurile unora fiind bazate fix și în totalitate pe pierderea altora. Ca la loterie sau în schemele Ponzi. În multe țări, veniturile efectiv realizate din tranzacțiile cu crypto sunt taxate de statele respective. În SUA, de exemplu, atotputernicul IRS (agenția de administrare fiscală) a clarificat încă de acum 10 ani că va trata monedele virtuale, cum ar fi bitcoin, ca proprietate în scopuri fiscale federale. Ca urmare, principiile generale fiscale care se aplică tranzacțiilor cu proprietăți se aplică si tranzacțiilor care utilizează moneda virtuală. Unul dintre cazurile în care venitul se taxează, iar pierderea se păstrează…
Am avut multe dialoguri cu împătimiți ai jocului crypto. Cei mai mulți, foarte tineri, plini de încredere în adevărul lor. Unii dintre aceștia îmi spuneau, delicat, că eu sunt “dintr-o altă generație” și nu înțeleg că lumea a evoluat, că tehnologiile revoluționare schimbă natura piețelor, iar acestea vor obliga până la urmă autoritățile să dea toate drepturile crypto – adică să le recunoască drept monede. Unii chiar mi-au spus că înverșunarea mea are drept cauză că vreau să apăr băncile de emisiune, care vor rămâne fără obiectul muncii când crypto va lua locul banilor emiși de băncile centrale. Întrucât am observat că sintagma “joc de sumă zero” nu impresionează pe nimeni, am încercat altă cale: a fost vreodată produs un singur covrig cu crypto? A fost obținut vreun profit dintr-o activitate care să folosească nu bani ai băncilor centrale, ci crypto? Nu am primit vreun răspuns.
În timp am observat că scriptul de apărare a crypto nu se sfiește să citească faptele reale într-o cheie ce se îndepărtează mult de la realitate. Astfel, aflu că sunt “multe bănci” care “sunt pe piața crypto”. Unii ajung să creadă că băncile chiar au în portofoliul lor de active dețineri de crypto. Total fals. Acum și în viitor, băncile nu pot face așa ceva. Iar motivul e foarte simplu: pentru că obiectul de activitate al unei bănci nu îi permite să facă plasamente de vreun fel în titluri ale pieței de capital; nici acțiuni, nici alte active, cu atât mai puțin chestii atât de volatile ca crypto. Daca cumva ar face așa ceva, niciun auditor din lume nu ar putea da vreo valoare diferită de zero unui asemenea plasament. Ceea ce poate fi adevărat este că băncile sunt interesate de tehnologia blockchain și, da, pot face cheltuieli pentru a dezvolta produse bancare bazate pe această tehnologie și că pot oferi clienților lor servicii de decontare pentru operațiuni cu crypto. Atât. Dar, asta este: cine înțelege bine cum funcționează tehnologia blockchain – eu, unul, nu reușesc deloc așa ceva – nu poate să înțeleagă la fel de bine regulile după care funcționează băncile, instituții care de fapt lucrează cu banii clienților. Iar cu asta nu poți să te joci.
Până una-alta, nu îndrăznesc să fac vreo predicție referitoare la ce se va întâmpla cu crypto în viitoarele 12 sau 24 de luni. Când scriu aceste rânduri, piața btc a înregistrat în 3 ore o creștere cu 3,6% ! Întrucât se bazează exclusiv pe iluzia de îmbogățire din nimic a oamenilor, ca și pe o adevărată falie între generații, jocul ar putea să continue mult și bine, cu condiția să imagineze “cârlige” noi, pentru a atrage și alți jucători. Doar că va veni ziua în care bazinul de entuziaști se va epuiza, iar jocul se va sufoca. Când se va întampla asta? Nu știu. Știu însă un lucru: bogăția nu apare din nimic. Soluția durabilă pentru a accede la ea a fost, este și va fi una singură: munca.
