Măsura arestului la domiciliu în UK – restrictivă de drepturi, dar Nu privativă de libertate

Material redactat de către Av. Andrei Dima, Founding Partner "Dima Andrei & Asociații"

Articolul poate fi lecturat în paginile Revistei Dreptul, numărul 10/2024

Imposibilitatea deducerii perioadei executate în baza mandatului European de executare a pedepsei.

Timpul petrecut în arest preventiv va conta până în momentul în care inculpatul va trebui să se prezinte in România, în ceea ce privește sentința specificată în mandatul european de arestare, în conformitate cu art. 26 din Decizia-cadru a Consiliului, din 13 iunie 2002, privind mandatul European de arestare și procedurile de predare între statele membre (Decizia – cadru).

Orice alte zile petrecute în arest preventiv vor fi luate în cosiderare și deduse din perioada în care persoana vizată trebuie să se prezinte în Statul solicitant.

Secțiunea 240A din Legea penală britanică din 2003 este intitulată ,,Perioadele de creditare a arestării pe cauțiune: condiții de arestare și detenție” și stabilește că timpul petrecut în arest la domiciliu monitorizat electronic, legal, poate fi calculată ca o jumătate de zi efectuată, cu excepția cazului în care, în opinia instanței există toate circumstanțele de a nu acorda o astfel de hotărâre. Poziția de pornire este o cerință ca timpul petrecut în arest la domiciliu monitorizat electronic să fie luat în calcul. În această secțiune, instanțele britanice sunt obligate să recunoască timpul petrecut în arest la domiciliu ca fiind echivalent cu timpul petrecut in detenție; prin urmare, rezultă de aici că acest timp este considerat, in mod efectiv, de instanța de condamnare drept o “privare de libertate”.

Instanțele române apreciază că măsura sub impreriul căreia se află persoanele vizate nu este privativă de libertate, ci doar restrictivă de drepturi.

Prin intermediul contestațiilor la executare persoanele condamnate solicită instanțelor române să deducă din pedeapsa rezultată perioada în care au fost arestate la domiciliu pe teritoriul Marii Britanii.

Potrivit art. 399 al. 9 cod proc. penală: “Durata măsurii arestului la domiciliu se deduce din pedeapsa aplicată prin echivalarea unei zile de arest la domiciliu cu o zi din pedeapsă.”

Aceste prevederi trebuie corelate cu cele ale art. 15 alin. 1 (Computarea duratei pedepselor și măsurilor privative de libertate) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară potrivit cărora ”durata pedepselor și a măsurilor privative de libertate, în îndeplinirea unei cereri formulate de autoritățile române în temeiul prezentei legi, este luată în calcul în cadrul procedurii penale române și se compută din durata pedepsei aplicate de instanțele române.”, respectiv cu ale art. 73 – Comunicarea soluției – “Ministerul Justiției informează autoritatea judiciară română competentă despre modul de soluționare a cererii de extrădare de către statul solicitat și, după caz, despre durata arestării provizorii în vederea extrădării, pentru a fi computată potrivit dispozițiilor art. 15.”

Prin Decizia nr. 138/2015, Curtea Constituțională a constatat ca măsura computării duratei măsurilor preventive privative de libertate are ca scop protecția libertății individuale a persoanei, drept fundamental prevăzut la art. 23 din Constituție.

Din această perspectivă, Curtea a reținut că, deși inculpatul care execută o măsură privativă de libertate nu este supus regimului de executare a pedepselor privative de libertate, el este totuși privat în acest fel de libertate pentru o perioadă consistentă de timp, in funcție de împrejurările și complexititatea cauzei, prin prelungirea măsurii preventive dispuse sau prin înlocuirea ei cu o altă măsură preventivă privativă de libertate (a se vedea paragrafele 11 si 13).

De asemenea, prin Decizia nr. 441/2017, Curtea a constatat ca dispozițiile art. 72 alin. (1) c. pen ., prin  reglementarea unui mecanism de computare a măsurilor preventive privative de libertate, constituie O GARANȚlE a libertății individuale a persoanelor care execută astfel de măsuri în cursul procesului penal, garanție ce constituie, totodată, o formă de protecție a dreptului lor la viața privată și de familie (paragraful 36).

Prin Decizia 115/2019, Curtea Constituțională a arătat ca “perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate, […] LEGEA O SCADE din pedeapsa pronunțată, deoarece atât detențiunea preventivă, cât și pedeapsa aplicată însumează SUFERINȚA GLOBALĂ pe care cel vinovat de comiterea infracțiunii o suportă pe deplin justificat.

Dacă legea nu ar admite scăderea prevenției privative de libertate din pedeapsa pe care condamnatul o are de executat, s-ar crea o INECHITATE între gravitatea faptei și pedeapsa prea grea pe care o suportă condamnatul”. (paragraful 29).

Prin decizia nr. 650/2014, Curtea Constituționala a statuat că “ ceea ce diferențiează în mod esențial o privare de libertate de o restrângere a exercițiului la libera circulație este intensitatea măsurii dispuse și modul în care aceasta este dusă la îndeplinire.

Spre deosebire de măsura arestului preventiv, care determină plasarea persoanei într-un centru de arestare preventivă, fiind izolat și suspus unei supravegheri permanente, măsura arestului la domiciliu are ca efect rămânerea persoanei în cauză la domiciliul personal.

Cu toate acestea, părăsirea incintei propriului domiciliu nu poate fi realizată decât pentru prezentarea în fața organelor judiciare, la chemarea acestora, iar pentru alte motive doar dacă judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, prin încheiere i-a permis acest lucru, din modul de reglementare a măsurii arestului la domiciliu aceasta reprezentând o afectare a drepturilor persoanei care prin intensitate și modul de aplicare, de punere in executare, AFECTEAZĂ LIBERTATEA PERSOANEI” (a se vedea paragraful 22).

Instanțele naționale au apreciat că măsura preventivă sub imperiul careia se află persoane în UK este în realitate CAUȚIUNEA (terminologic și conceptual ”instituția” cauțiunii Nu există în dreptul intern și nici în dreptul Britanic”), și nu arestul la domiciliu (în condițiile obiective în care ”fundamentul”instanțelor este doar o traducere aproximativă realizată în regim propriu a noțiunii de ”BAIL”, iar Nu prin mijloace de probă obiective – înscrisuri care să emane de la autoritățile britanice – care să clarifice natura măsurilor dispuse, urmare directă și imediată a mandatului european de arestare).

Instanțele naționale apreciează că persoanele sunt ”plasate în custodie”, împrejurare profund ERONATĂ, în condițiile pur obiective în care înscrisurile eliberate de autoritățile britanice (Curtea Magistraților) eliberate în legătură cu situația rubricată arată îm mod clar starea de arest (”arestat conform certificat emis în conformitate cu sețiunea 2 […]; ”va rămâne în AREST PREVENTIV până la data de […], cu instituirea unor obligații stricte.

Mai mult, măsura arestului la domiciliu fracționat pe intervale orare, cu obligația de a nu părăsi domiciliu în aceste intervale și cu monitorizare electronică permanentă (cu obligațiile corelative e a nu deveni membru al unei rețele internaționale de călătorii, de a preda pașaportul organelor de poliție, de a păstra telefonul cu un anumit număr deschis și încărcat 24/24, de a se prezenta la o Secție de poliție arondată și de a dormi în fiecare noapte la o adresă prestabilită) este o procedură specifică britanică, PRIVATIVĂ DE LIBERTATE (iar NU restrictivă de drepturi și /sau libertăți).

Dincolo de orice dubiu că măsura preventivă a arestului la domiciliu prevăzută de legislația britanică (din punct de vedere al tipului, duratei, efectelor și modalității de executare) este identică cu măsura arestului la domicliu reglementată de legiuitorul român prin dispozițiile art. 221 alin. 6 C. Proc. Pen., potrivit cărora ” La cererea scrisă și motivată a inculpatului, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, prin încheiere, îi poate permite acestuia părăsirea imobilului pentru prezentarea la locul de muncă, la cursuri de învățământ sau de pregătire profesională ori la alte activități similare sau pentru procurarea mijloacelor esențiale de existență, precum și în alte situații temeinic justificate, pentru o perioadă determinată de timp, dacă acest lucru este necesar pentru realizarea unor drepturi ori interese legitime ale inculpatului.”, împrejurare care menține, în integralitate obligația de aplicare a prevederilor art. 339 alin 9 C. proc. Pen. ”Durata măsurii arestului la domiciliu se deduce din pedeapsa aplicată prin echivalarea unei zile de arest la domiciliu cu o zi din pedeapsă.”

Raționamentul instanțelor interne este profund eronat : ”(…) această măsură preventivă nu există în dreptul intern, pare că seamănă mai mult cu măsura controlului judiciar decât cu măsura arestului la domiciliu (…)”, în condițiile în care, potrivit dispozițiilor art. 253 din Criminal Justice Act 2003, măsura arestului la domiciliu, condiționat prin impunerea unor intervale orare fixe și purtarea unei brățări electronice de monitorizare SE DEDUCE INTEGRAL din perioada care urmează a fi executată.

Prin Decizia nr. 531/2005, Curtea Constituțională a reținut că măsurile preventive sunt instituții de drept procesual cu CARACTER DE CONSTRÂNGERE, având drept scop asigurarea unei bune desfășurări a procesului penal, acestea vizând starea de libertate a învinuitului (suspect în actuala procedură penală) sau inculpatului și au drept efect PRIVAREA DE LIBERTATE.

Dispozițiile art. 26 din Decizia – cadru 2002/584 a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul European de arestare și procedurile de redare între statele membre stipulează că statul membru emitent COMPUTĂ  din durata totală a privării de libertate care ar trebui executată în statul membru emitent toate perioadele de detenție (FĂRĂ  a se distinge între diferite tipuri de detenție)sau rezultat din executarea unui mandat European de arestare.

Este adevărat că instanța europeană a stabilit ( Cauza C-294/16 PPU – JZ împotriva  Prokuratura Rejonowa lodz-Srodmiescie a Curții de Justiție a Uniunii Europene) că măsuri precum arestul la domiciliu cu o durată de câteva ore în timpul nopții, însoțit de supravegherea persoanei în cauză prin intermediul unei brățări electronice, de obligația de a se prezenta zilnic sau de mai multe ori pe săptămână la o secție de poliție la anumite ore fixe, precum și interdicția de a solicita eliberarea documentelor care să permită călătoria în străinătate nu sunt, ÎN PRINCIPIU, atât de constrângătoare încât să producă un efect privativ de libertate comparabil cu cel care rezultă dintr-o încarcerare și astfel să fie calificate drept ”detenție”, dar la fel de adevărat este că CJUE a stabilit că instanțele TREBUIE SĂ VERIFICE toate aceste detalii în mod riguros, tocmai pentru a stabili, dincolo de orice dubiu rezonabil, că o măsură poate/sau nu poate să fie calificată drept ”detenție”.

Or, articolul 26 alineatul (1) din Decizia – cadru 2002/584 a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul European de arestare și procedurile de redare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia – cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie, este interpretat de către instanțele române în sensul că măsuri precum arestul la domiciliu cu o durată cuprinsă între cinci și nouă ore în timpul nopții, însoțit de supravegherea persoanei în cauză prin intermediul unei brățări electronice, de obligația de a se prezenta zilnic sau de mai multe ori pe săptămână la o secție de poliție la ore fixate, precum și interdicția de a se solicita eliberarea de documente care să permită călătoria în străinătate, nu sunt, în principiu, având în vedere tipul, durata, efectele și modalitățile de executare a tuturor acestor măsuri, într-atât de constrângătoare încât să producă un efect privativ de libertate comparabil cu cel care rezultă dintr-o încarcerare și astfel să fie calificate drept ”detenție” în sensul dispoziției menționate, aspect care trebuie însă verificat de instanța de trimitere (hotărârea pronunțată în cauza C-294/16 PPU, JZ împotriva Prokuratura Rejonowa Lodz – Srodmiescie).

Oportun și necesar de amintit că prin Decizia nr. 9/2009 privind examinarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis ”durata arestului la domiciliu, executat în străinătate, măsură preventivă privativă de libertate, în accepțiunea art. 5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, TREBUIE LUATĂ ÎN CALCUL în cadrul procedurii penale române și DEDUSĂ  din durata închisorii aplicate de instanțele române”, confirmând astfel că față de prevederile art. 5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care au prioritate de aplicare în raport de legea internă, precum și față de dispozițiile cuprinse în art. 26 alin (1) din Decizia Cadru 2002/584/JAI din 13.06.2002 a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul de arestare European și procedurile de predare între statele membre ale Uniunii europene, arestul la domiciliu constituie o MĂSURĂ PRIVATIVĂ de libertate în sensul reglementat în art. 18 din Legea nr. 302/2004, astfel că TREBUIE COMPUTAT din durata pedepsei aplicate de instanțele române.

Chiar dacă Decizia nr. 22/2009 este anterioară instituirii legislative la nivel national a instituției măsurii preventive a arestului la domiciliu, ea are aplicabilitate directă și în cauzele actuale.

În considerentele Deciziei nr. 22/2009 s-a făcut trimitere la noțiunea de privare de libertate, care a fost analizată de Curtea Europeană, prin raportare la spațiul ce nu a putut fi părăsit, la constrângerea fizică sau psihică la care o persoană a fost supusă din partea autorităților (cauzele De Wilde, Ooms și Veryp contra Belgiei, Nielsem contra Danemarcei) sau la timpul în care nu a putut fi părăsit în mod liber spațiu (Cauza Amuur contra Franței), în cazuri vizând: arestul preventiv, detenția ca urmare a condamnării la executarea pedepsei (Cauza Van Droogenbroeck contra Belgiei), arestul la domiciliu (cauzele Mancini contra Italiei, Giulia Manzoni contra Italiei, Vachev contra Bulgariei, Lavents contra Letoniei), internarea pentru motive medicale într-o clinică psihiatrică (cauzele Morsink contra Olandei, Ashingdane contra Marii Britanii), conducerea la sediul poliției în vederea audierii (Cauza X și Y contra Germaniei).  

Totodată, s-a evidențiat faptul că în conținutul art. 5 din Convenție se utilizează atât termenul de ”arestare”, cât și acela de ”deținere”, acestea fiind concepte care au un caracter outonom, ce pot dobândi un înțeles compatibil cu scopurile Convenției, fațe de sensurile lor din dreptul intern al statelor contractante.

Potrivit art. 221 alin. (1) cod procedură penală, măsura arestului la domiciliu constă în obligația impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuiește, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în fața căruia se află cauza și de a se supune unor restricții stabilite de acesta.

Măsura arestului la domiciliu constă în obligația impusă inculpatului, pentru o perioadă determinată de a nu părăsi imobilul unde locuiește, fără permisiunea organului judiciar care a dispus-o sau în fața căruia se află cauza, și de a se supune unor restricții stabilite de acesta. Deosebit de controlul judiciar sau controlul judiciar pe cauțiune, care presupune o restrângere a exercițiului libertății de mișcare (prin stabilirea interdicției de a nu depăși o anumită limită teritorială sau de a nu se deplasa în anumite locuri etc.), arestul la domiciliu are caracterul unei măsuri privative de libertate, întrucât, similar arestării preventive, obligă inculpatul ca, pe durata lui, să se afle într-un loc anume determinat, de regulă domiciliul acestuia. Afectarea libertății individului nu este de aceeași intensitate ca în cazul arestării preventive, însă natura arestului la domiciliu, efectele, modalitatea de executare reprezintă, de asemenea, o ingerință majoră în dreptul la libertatea individuală a persoanei, care constituie tot o formă de privare de libertate a acestuia.

Prin intermediul Deciziei nr. 22/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție oferă un exemplu comparativ – dispozițiile art. 284 din Codul pe procedură penal Italian, care prevăd că ”prin prevederea care dispune arestul la domiciliu, judecătorul ordonă inculpatului să nu se îndepărteze de propria locuință sau o altă locuință privată sau de un loc public de îngrijire sau de asistență. Când este necesar, judecătorul impune limite ori interdicții dreptului inculpatului de a comunica cu alte persoane decât cele care conviețuiesc cu el sau care îl asistă. Dacă inculpatul nu se poate ocupa astfel de cerințele sale de viață indispensabile sau dacă are o situație material extrem de precară, judecătorul îl poate autoriza să lipsească în cursul zilei de la arest pentru perioada strict necesară pentru a se ocupa de cerințele de mai sus, PENTRU A MUNCI. Procurorul sau poliția judiciară, chiar și din proprie inițiativă, pot controla în orice moment respectarea ordinelor impuse inculpatului. Inculpatul aflat în arest la domiciliu se consider a fi în stare de arest preventiv.”

Prevederile art. 384 alin. 5 din codul de procedură italian statuează că persoana care se află în arest la domiciliu este considerată a fi în stare de arest preventiv.

În cauzele Giulia Manzoni contra Italiei, Hotărârea din 1 iulie 1997, 22, Mancini contra Italiei, Hotărârea din  2 august 2001, 17, Vachev contra Bulgariei, Hotărârea din 8 iulie 2004, 64, Lavents contra Letoniei, Hotărârea din 28 februarie, 63, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că gradul de constrângere impus de o asemenea măsură preventivă a arestului la domicliu este SUFICIENT pentru ca aceasta să fie considerată o PRIVARE DE LIBERATATE  în sensul art. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Ori, elemetele de drept relevate de Înalta Curte de Casație și Justiție sunt identice atât cu cele relevate de legislația britanică, cât și cu cele regăsite în dreptul intern la art. 221 alin 6 C. proc. pen. (art. 399 alin 9 C. proc. pen. NEFĂCÂND diferențe la deducerea duratei măsurii arestului la domiciliu din pedeapsa aplicată, în raport de părăsirea sau nu a imobilului de către inculpat pentru prezentarea la locul de muncă, pentru procurarea mijloacelor esențiale de existență, sau pentru oricare alte situații expres prevăzute de legiuitor).

În final, chiar și în cadrul analizei instențelor românești, concluzionate în maniera că măsura executată în Marea Britanie este una restrictivă de libertate (,iar NU privativă), ar trebui să considere în integralitate Cauza C-294/16 PPU – JZ împotriva  Prokuratura Rejonowa lodz-Srodmiescie a Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cuprinsul căreia, la punctul 55, instanța europeană a stabilit următoarele: (…), întrucât articolul 26 alineatul 1 menționat se limitează la a impune un nivel minim de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanei împotriva căreia s-a emis mandatul European de arestare, acesta NU POATE FI INTERPRETAT, astfel cum a precizat avocatul general la punctul 72 din concluzii, în sensul că se opune ca, exclusiv în temeiul dreptului național, autoritatea judiciară a statului membru emitent al mandatului de arestare în cauză să poată COMPUTA din durata totală a privării de libertate pe care persoana respectivă ar trebui să o execute în acest stat membru, ÎN TOT sau ÎN PARTE, perioada în care această persoană a făcut obiectul, în statul membru de executare, unor măsuri care nu implică o privare de libertate, ci o RESTRÂNGERE a acesteia.”

Un material Legal Marketing