Considerații critice asupra sistemului ro-transport

Autori: Cătălin Vlad – Partner Corporate M&A, Banking, Commercial Law Department JGV și Aurelia Ciobanu – Managing Associate Corporate M&A, Banking, Commercial Law Department JGV

1. PREAMBUL

După cum cunoaștem deja, începând cu anul 2022, în contextul necesității digitalizării și monitorizării în timp real a unor operațiuni ce privesc transporturi de bunuri pe cale rutieră, în România, prin Ordonanța de urgență nr. 41/2022 astfel cum a fost modificată, s-au stabilit o serie de obligații în sarcina contribuabililor care realizează achiziții intracomunitare de bunuri, după cum vom arăta în continuare.

Ținem să menționăm faptul că scopul acestui act normativ a fost stoparea fenomenului de fraudă și evaziune fiscală ce se manifestă în domeniul comercializării bunurilor pe teritoriul național, ținând cont de faptul că activitățile comerciale menționate includ o componentă de transport.

Totodată, prin implementarea acestui sistem, s-a urmărit bineînțeles și creșterea gradului de colectare a taxelor datorate statului.

Este demn de menționat că această colectare trebuie făcută, în viziunea noastră, doar în limitele atent trasate de Constituția României și cu respectarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Însă, în contextul actual economic relativ defavorabil mediului de afaceri din România, aceste reglementări, vin cu părți mai puțin bune pentru operatorii economici, în special pentru transportatori sau casele de expediții, care pot fi sancționate contravențional prin amenzi, dar cel mai drastic prin măsura complementară a confiscării valorilor bunurilor nedeclarate în sistem.

Dat fiind aceste implicații de natură juridică, cât și economică, în acest articol, vom trata:

1. Ce reprezintă Sistemul RO e-transport și care sunt operatorii economici vizați de regulile acestuia?
2. Sancțiunile ce intervin în cazul nerespectării dispozițiilor O.U.G. 41/2022.
3. „Problematica „sancțiunii complementare a confiscării valorii bunurilor”.

2. CE REPREZINTĂ SISTEMUL RO E-TRANSPORT ȘI CARE SUNT OPERATORII ECONOMICI VIZAȚI DE REGULILE ACESTUIA?

Cu titlu prealabil, ținem să menționăm că potrivit art. 5 din OUG 41/2022 cu modificările OUG 115/2023, Ministerul Finanțelor, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală și Autoritatea Vamală Română, monitorizează transporturile de bunuri prevăzute la art. 1 alin. (2) pe teritoriul național prin intermediul Sistemului RO e-Transport.

Prin Sistemul RO e-Transport sunt monitorizate două categorii de transporturi: (1) transporturile rutiere pe teritoriul național ale bunurilor cu risc fiscal ridicat și (2) transporturile rutiere internaționale de bunuri.

Operatorii economici care au obligativitatea declarării datelor obligatorii în Sistemul RO e-Transport:

Dacă până la intrarea în vigoare a OG 43/2024 puteam face o distincție între persoanele care au obligativitatea declarării datelor în cazul bunurilor cu risc fiscal ridicat și cei care trebuie să declare în Sistemul RO e-Transport datele mărfurilor referitoare la transportul internațional de bunuri, conform noilor reglementări, aceste distincții nu mai există, cu excepția punctului f) de la art. 8 din OUG 41/2022 care nu se regăsește și la art. 81 din același act normativ (aplicabil transportului internațional de bunuri).

Revenind la persoanele care au obligația declarării datelor bunurilor cu risc fiscal ridicat, considerăm necesar să expunem lista acestora (Ordinul 12/2022 emis de ANAF):

1. Legume, plante, rădăcini și tuberculi, alimentare, care se încadrează la codurile NC de la 0701 la 0714 inclusiv
2. Fructe comestibile; coji de citrice sau de pepeni, care se încadrează la codurile NC de la 0801 la 0814 inclusiv
3. Băuturi, lichide alcoolice și oțet, care se încadrează la codurile NC de la 2201 la 2208 inclusiv
4. Sare; sulf; pământuri și pietre; ipsos, var și ciment, care se încadrează la codurile NC 2505 și 2517
5. Îmbrăcăminte și accesorii de îmbrăcăminte, tricotate sau croșetate, care se încadrează la codurile NC de la 6101 la 6117 inclusiv
6. Îmbrăcăminte și accesorii de îmbrăcăminte, altele decât cele tricotate sau croșetate, care se încadrează la codurile NC de la 6201 la 6212 inclusiv și la codurile NC de la 6214 la 6217 inclusiv
7. Încălțăminte, ghetre și articole similare; părți ale acestor articole, care se încadrează la codurile NC de la 6401 la 6405 inclusiv
8. Fontă, fier și oțel, care se încadrează la codurile NC 7213 și 7214.

Această listă se va extinde conform unui proiect de ordin al ANAF ce ar urma să fie publicat în Monitorul Oficial al României și să intre în vigoare la data de 1 iulie 2024, respectiv:

• Carne și organe comestibile;
• Pești și crustacee, moluște și alte nevertebrate acvatice;
• Lapte și produse lactate; ouă de păsări; miere naturală; produse comestibile de origine animală, nedenumite și necuprinse în altă parte;
• Tutun și înlocuitori de tutun prelucrați; produse care conțin sau nu nicotină destinate inhalării fără ardere; alte produse care conțin nicotină destinate absorbției nicotinei în corpul uman;
• Combustibili minerali, uleiuri minerale și alte produse rezultate din distilarea acestora; materiale bituminoase; ceară minerală;
• Săpunuri, agenți de suprafață organici, preparate pentru spălat, preparate lubrifiante, ceară artificială, ceară preparată, produse pentru întreținere, lumânări și articole similare, paste pentru modelărie, „ceară dentară” și preparate dentare pe bază de ipsos;
• Produse diverse ale industriei chimice;
• Alte articole textile confecționate; seturi; îmbrăcăminte purtată sau uzată și articole textile purtate sau uzate; zdrențe.

Revenind la operatorii economici care au obligativitatea declarării datelor obligatorii în Sistemul RO e-Transport, aceștia sunt: 

a. destinatarul înscris în declarația vamală de import, respectiv expeditorului înscris în declarația vamală de export, în cazul bunurilor cu risc fiscal ridicat care fac obiectul operațiunilor de import sau export, după caz;

b. beneficiarul din România, în cazul achizițiilor intracomunitare de bunuri cu risc fiscal ridicat;

c. furnizorul din România, în cazul tranzacțiilor interne sau al livrărilor intracomunitare de bunuri cu risc fiscal ridicat, după caz;

d. depozitarul, în cazul bunurilor cu risc fiscal ridicat care fac obiectul tranzacțiilor intracomunitare aflate în tranzit, atât pentru bunurile descărcate pe teritoriul României spre depozitare sau pentru formarea unui nou transport din una sau mai multe partide de bunuri, cât și pentru bunurile încărcate după depozitare sau după formarea unui nou transport pe teritoriul național din una sau mai multe partide de bunuri.

e. operatorului economic, pentru bunurile cu risc fiscal ridicat deținute și transportate între locul de încărcare și locul de descărcare, situate pe teritoriul național;

f. prestatorul de servicii din România în cazul unor operațiuni comerciale reprezentând un nontransfer atât pentru bunurile descărcate pe teritoriul României pentru prestarea de servicii, cât și pentru bunurile rezultate reexpediate în statul partenerului comercial;

g. beneficiarul din România în cazul unor operațiuni comerciale reprezentând un nontransfer atât pentru bunurile expediate din România pentru prestarea de servicii într-un stat membru al Uniunii Europene, cât și pentru bunurile rezultate reexpediate în România;

h. clientul din România în cazul unor operațiuni comerciale ce se subscriu regimului de stocuri la dispoziția clientului în situația în care România este statul membru către care au fost expediate sau transportate bunurile, atât pentru bunurile descărcate pe teritoriul României, cât și pentru bunurile livrate într-un stadiu ulterior după sosire, către altă persoană impozabilă din România sau în cazul în care bunurile respective sunt returnate în statul membru din care au fost expediate sau transportate inițial;

i. furnizorul din România în cazul unor operațiuni comerciale ce se subscriu regimului de stocuri la dispoziția clientului în situația în care România este statul membru din care au fost expediate sau transportate bunurile, atât pentru bunurile expediate din România, cât și în cazul în care bunurile respective sunt returnate în România.

Astfel, o societate, care are numai calitatea de transportator sau organizator al transportului, nu are obligația de declarare a transporturilor în Sistemul RO e-Transport. Prin excepție, organizatorul transportului sau operatorul de transport, după caz, are obligația să actualizeze, în perioada de valabilitate a codului UIT, informațiile privind identificarea vehiculului de transport rutier ori de câte ori acesta se modifică, înainte de repunerea în mișcare, obligația fiind prevăzută la art. 8 alin (1 ^1) din OUG   41/2022.

Codul UIT reprezintă codul unic generat de Sistemul RO e-Transport prin intermediul căruia se identifică bunurile care fac obiectul transportului de bunuri cu risc fiscal ridicat – în sistem vor fi înregistrate datele referitoare la expeditor și beneficiar, denumirea, caracteristicile, cantitățile și contravaloarea bunurilor transportate, locurile de încărcare și descărcare, detalii cu privire la mijlocul de transport utilizat.

3. SANCȚIUNILE CE INTERVIN ÎN CAZUL NERESPECTĂRII DISPOZIȚIILOR O.U.G. 41/2022.

Încălcarea obligației de declarare în sistemul RO e-Transport a datelor referitoare la transporturile internaționale de bunuri pentru a putea fi identificate prin codul UIT constituie contravenție și e pasibilă de amendă de la 10.000 de lei la 50.000 de lei în cazul persoanelor fizice, sau de amendă de la 20.000 de lei la 100.000 de lei în cazul persoanelor juridice, precum și de confiscarea contravalorii bunurilor nedeclarate.

Majoritatea sancțiunilor privind nerespectarea dispozițiilor cuprinse în Ordonanța 41/2022 sunt aplicabile utilizatorilor, cu titlu de excepție fiind aplicabile câteva și transportatorilor și conducătorilor de vehicule, respectiv:

a) nerespectarea prevederilor art. 8 alin. (11), – organizatorul transportului sau operatorul de transport, după caz, are obligația să actualizeze, în perioada de valabilitate a codului UIT, informațiile privind identificarea vehiculului de transport rutier ori de câte ori acestea se modifică, înainte de repunerea în mișcare.

Sancțiunea pentru nerespectarea acestei obligații de către transportator reprezintă contravenție și se sancționează cu amendă de la 10.000 de lei la 50.000 de lei în cazul persoanelor fizice sau cu amendă de la 20.000 de lei la 100.000 de lei în cazul persoanelor juridice.

b) nerespectarea de către conducătorul de vehicul a prevederilor art. 10 – conducătorul vehiculului de transport este obligat să prezinte, la solicitarea organelor competente din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală ori din cadrul Autorității Vamale Române, respectiv la solicitarea ofițerilor și agenților de poliție din cadrul Poliției Române, documentele care însoțesc transportul de bunuri care fac obiectul monitorizării prin sistemul RO e-Transport împreună cu codul UIT pus la dispoziție conform prevederilor art. 82 alin. (4).

Sancțiunea pentru nerespectarea acestei obligații de către conducătorul de vehicul reprezintă contravenție și se sancționează cu amendă de la 5.000 de lei la 10.000 de lei.

De la aceste sancțiuni există și câteva excepții privind aplicarea sancțiunilor complementare, pe care le vom trata în secțiunea următoare.

4. PROBLEMATICA „SANCȚIUNII COMPLEMENTARE A CONFISCĂRII VALORII BUNURILOR”.

Astfel cum am precizat, având în vedere contextul actual economic, una din sancțiunile prevăzute de Ordonanța nr. 41/2022, respectiv confiscarea contravalorii bunurilor transportate, produce un impact aproape devastator asupra stabilității economice a micilor societăți de transport, dar și a caselor de expediție.

Vom încerca mai jos să înțelegem această măsură din perspectiva aplicării ei în domeniul penal și administrativ/contravențional deoarece având în vedere preambulul Ordonanței, scopul acesteia este prevenirea evaziunii fiscale, însă nu putem fi de acord că poate exista o sancțiune mai mare pe tărâmul contravențional decât cea în cazul săvârșirii infracțiunilor de evaziune fiscală.

Tinem să detaliem că acest tip de măsură „confiscarea” poate să fie de cele mai multe ori o instituție a dreptului procesual penal (cea mai cunoscută), fiscal sau administrativ, cu mențiunea că în aceste ultime două cazuri, cele două se pot suprapune.

Chiar în domeniul penal, credem că trebuie făcută diferențierea clară între confiscarea unor bunuri deținute fără drept (arme, stupefiante) față de sumele de bani reprezentând impozitele și taxele neplătite, fiind formează obiectul material al infracțiunii de evaziune fiscală.

Așa cum s-a pronunțat și Curtea Constituțională „[…] a reținut că dispozițiile legii criticate constituie un pas important în trecerea pe care statele trebuie să o facă de la teoriile tradiționaliste de natură retributivă ale dreptului penal, conform cărora aplicarea unor pedepse privative de libertate în cazul comiterii infracțiunilor reprezintă o condiție sine qua non a restabilirii ordinii de drept, spre teoriile moderne specifice acestei ramuri de drept, potrivit cărora, în cazul infracțiunilor ce au ca scop realizarea unor câștiguri ilicite, principalul obiectiv al politicii penale etatice trebuie să vizeze descoperirea și confiscarea respectivelor bunuri (în sens larg), în vederea introducerii lor sau a contravalorii lor în bugetul public.”

În concluzie, Curtea consideră de o importanță majoră confiscarea câștigurilor ilicite în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală față de pedepsele privative de libertate.

Articolul 24 din OG 2/2001 privind regimul contravențiilor, este, de asemenea, foarte limitat în detalii:

(1) “Persoana împuternicită să aplice sancțiunea dispune și confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenții. În toate situațiile agentul constatator va descrie în procesul-verbal bunurile supuse confiscării și va lua în privința lor măsurile de conservare sau de valorificare prevăzute de lege, făcând mențiunile corespunzătoare în procesul-verbal.

(2) În cazul în care bunurile nu se găsesc contravenientul este obligat la plata contravalorii lor în lei.

(3) Agentul constatator are obligația să stabilească cine este proprietarul bunurilor confiscate și, dacă acestea aparțin unei alte persoane decât contravenientul, în procesul-verbal se vor menționa, dacă este posibil, datele de identificare a proprietarului sau se vor preciza motivele pentru care identificarea nu a fost posibilă.

Din cele de mai sus, rezultă că regula ar fi ca bunurile să fie confiscate efectiv, și excepția, în cazul în care nu se mai găsesc, să fie confiscarea contravalorii acestora. Înțelegerea legiuitorului este că în cazul confiscării, fie ea penală, fiscală sau administrativă, natura infracțiunii/contravenției este strâns legată de natura bunurilor și nu poate exista în lipsa acestora. Cu alte cuvinte, în cazul contravenției de contrabandă este necesară confiscarea bunurilor care formează obiectul faptei și nu a câștigurilor ilicite care încă nu au fost înregistrate.

Explicația prevederii de mai sus, anume aliniatul 3 al articolului 24 al OG 2/2001, este simplă: se presupune că în cazul în care transportatorul deține niște bunuri de natură să cadă sub incidența OUG 41/2022, bunuri cu un anumit grad de risc, acestea ar putea să prejudicieze interesul statului privind colectarea taxelor și impozitelor, respectiv obținerea unor câștiguri ilicite, motiv pentru care comercializarea acestora ar trebui oprită.

Reamintim pe de altă parte și faptul că potrivit art. 1 teza întâi din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, „Legea contravențională apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală“. Contravențiile sunt fapte antisociale pe care legiuitorul le consideră de o gravitate care nu implică o răspundere penală, însă care trebuie să fie sancționate pentru ca valorile sociale ocrotite să nu cadă în derizoriu. Așadar, de plano, faptele contravenționale sunt similare infracțiunilor, însă au o gravitate mai redusă și, pe cale de consecință, și sancțiunile prevăzute de legea contravențională trebuie să fie mai reduse decât cele prevăzute de legea penală.

Ținem să menționăm că în viziunea legiuitorului român, în lipsa unui Cod UIT, bunurile nu sunt confiscate, ci chiar transportate la destinatar, însă este confiscată contravaloarea acestora de la transportator sau depozitar, sub presupunerea unei fapte de fraudă sau evaziune fiscală care tot va exista chiar dacă statul român înțelege să confiște contravaloarea lor de la un terț.

În forma actuală a ordonanței, nu există (i) în primul rând, anumite criterii pentru a stabili valoarea reală a contravalorii bunurilor transportate, (ii) iar în al doilea rând, instanța de judecată nu are pârghii pentru a interveni cu privire la cuantumul, și implicit, reducerea sau înlăturarea sancțiunii complementare, respectiv a preveni contravenția sau infracțiunea de evaziune fiscală prin confiscarea contravalorii acestora.

Acest lucru este consacrat și de Codul de Procedură Fiscală care prevede la art. 348 următoarele: ”Confiscările dispuse potrivit legii se duc la îndeplinire de către organele care au dispus confiscarea. Confiscările dispuse de instanțele de judecată se duc la îndeplinire de către Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Afacerilor Interne sau, după caz, de către alte autorități publice abilitate de lege, prin organele competente, stabilite prin ordin comun al conducătorilor instituțiilor în cauză, iar valorificarea se face de organele competente ale Ministerului Finanțelor Publice, sau de către alte autorități publice abilitate de lege, cu respectarea prevederilor legale în vigoare.”

Această opinie majoritară are în principiu baza pe Decizia nr. 5/2021 din 12/04/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind soluționarea recursului în interesul legii în interpretarea dispozițiilor art. 96 alin. (1) și alin. (2) lit. b), art. 100 alin. (3), art. 101 alin. (3), art. 102 alin. (3) și art. 109 alin. (9) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu prevederile art. 5 alin. (5), art. 21 alin. (3) și art. 34 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor – implicit sancțiunea complementară a suspendării temporare a exercitării dreptului de a conduce un autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai, are posibilitatea să examineze proporționalitatea acestei sancțiuni complementare.

Problema juridică care s-a pus în discuție a fost dacă „în urma analizării proporționalității sancțiunii complementare a suspendării temporare a exercitării dreptului de a conduce un autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai, instanța de judecată învestită cu soluționarea plângerii contravenționale are posibilitatea să înlăture sancțiunea complementară sau doar posibilitatea reducerii perioadei pentru care aceasta a fost aplicată potrivit legii.” După cum vedem, este vorba tot de o confiscare administrativă.

Înalta Curte a reținut în esență faptul că instanța învestită cu soluționarea plângerii contravenționale formulate împotriva unui proces-verbal de contravenție, nu are posibilitatea să examineze proporționalitatea acestei sancțiuni complementare.

Totodată, pentru a motiva această soluție, în considerente s-au reținut următoarele:

a) În acest context, judecătorul are posibilitatea de a înlătura sancțiunile complementare prevăzute de art. 100 alin. (3), art. 101 alin. (3) și art. 102 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 doar în situația în care dispune anularea procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, nu și atunci când menține sancțiunea principală a amenzii sau o înlocuiește cu cea a avertismentului.

b) Așadar, reducerea de către instanță a perioadei suspendării dreptului de a conduce nu poate interveni ca modalitate de individualizare a sancțiunii, aplicarea unei alte durate de timp decât cea prevăzută de lege pentru clasa de contravenții în care se încadrează fapta echivalând cu încălcarea principiului nulla poena sine lege, care operează și în materie contravențională.

c) Instanțele de judecată învestite cu soluționarea plângerilor contravenționale pot înlătura sancțiunile complementare aflate în discuție doar atunci când anulează procesele-verbale de constatare și sancționare a contravențiilor ori le pot reindividualiza sub aspect temporal, atunci când prin actul de sancționare au fost aplicate în alte limite decât cele prevăzute de lege, ceea ce, în esență, nu constituie o redozare pe criterii de proporționalitate, ci o reașezare a sancțiunii complementare conform principiului legalității.

d) Opinia contrară potrivit căreia se acceptă posibilitatea efectuării unui control de proporționalitate asupra acestor sancțiuni contravenționale complementare și redozarea lor, prin stabilirea de către instanțe a unor durate inferioare celor prevăzute de lege, ar conduce la crearea unei lex tertia, întrucât presupune combinarea condițiilor din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 – legea specială cu cele prevăzute în Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 – legea generală.

În concluzie, potrivit deciziei Înaltei Curți, singura modalitate prin care instanța s-ar putea pronunța asupra înlăturării sancțiunii complementare, ar fi cea în care procesul verbal de contravenție nu respectă condițiile de legalitate, intervenind astfel sancțiunea nulității.

Motivul pentru care am prezentat considerentele Deciziei nr. 5/2021 din 12/04/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, are legătură cu faptul că prin analogie, acestea sunt aplicabile și în cazul sancțiunii complementare a confiscării contravalorii bunurilor prevăzută de Ordonanța nr. 41/2022.

Nu putem fi total de acord cu această opinie majoritară susținută în practică și în jurisprudență, în raport cu faptul că dacă în cazul sancțiunii complementare a interzicerii dreptului de a conduce pentru o anumită perioadă, lucrurile sunt clare, în cazul „confiscării contravalorii bunurilor transportate”, nu există anumite criterii (i) pe de o parte, pentru a aplica această sancțiune complementară în funcție de gravitatea faptei, (ii) iar pe de altă parte, pentru a stabili această contravaloare, deoarece deseori valoarea bunurilor este stabilită în mod arbitrar de către organele de control, de cele mai multe ori pe baza unei facturi comerciale, care nu cuprinde valoarea reală a acestora, respectiv prețul de fabricație.

În acest sens, am dori să amintim și despre Decizia Curții Constituționale nr. 197/09.04.2019 ce a avut ca obiect soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 alin. (13) și (14) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice și ale art. 41 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, excepție ridicată de Cornel-Ionuț Badiu în Dosarul nr. 8.688/190/2016 al Judecătoriei Bistrița – Secția civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.171D/2017.

Amintim despre această decizie pentru că are un impact important cu privire la criteriile ce ar trebui prevăzute de lege privind proporționalitatea măsurii complementare. Deși în speță este vorba despre confiscarea bunului ca măsură complementară, considerăm că argumentele reținute de Curte sunt prin analogie aplicabile și cu privire la măsura confiscării contravalorii bunurilor prevăzută de Ordonanța 41/2022.

Astfel, Curtea Constituțională a reținut cu privire la proporționalitatea măsurii confiscării următoarele:

Legea însă trebuie să reglementeze măsura confiscării în concordanță și cu celelalte dispoziții ale Constituției. Și, din această perspectivă, Curtea constată că textul de lege criticat nu reglementează criterii de individualizare a sancțiunii complementare a confiscării mijloacelor de transport cu care sa realizat transportul materialelor lemnoase care nu au proveniență legală, prin raportare la natura și gravitatea faptei, respectiv condiția ca terțul proprietar al bunului confiscat să cunoască scopul folosirii bunului. Condiția ultimă își are, de altfel, temei și în respectarea principiului personalității sancțiunilor contravenționale, „confiscarea specială fiind o sancțiune preventivă cu caracter strict personal căreia nu i se aplică dispozițiile legii civile privitoare la solidaritate“ (Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia nr. 697/1980). Așa încât, dacă bunul confiscat nu este proprietatea contravenientului, iar terțul proprietar nu a cunoscut scopul folosirii lui, Curtea reține că măsura confiscării astfel reglementată nu are caracter proporțional, aplicarea confiscării în atare condiții fiind echivalentă cu o expropriere faptică incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Curtea constată că textul de lege criticat nu asigură un just echilibru între exigențele generale ale comunității referitoare la protecția fondului forestier național și dreptul fundamental de proprietate al contravenientului, respectiv al terțului proprietar al bunului folosit în vederea săvârșirii contravenției, din această perspectivă fiind contrar atât dispozițiilor art. 1 paragraful 2 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cât și prevederilor art. 44 alin. (8) din Legea fundamentală. În vederea realizării scopului ei legitim, măsura privativă de proprietate trebuie să păstreze un echilibru just între exigențele interesului general al comunității și apărarea drepturilor fundamentale ale individului (Decizia nr. 200 din 14 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 403 din 12 mai 2005), în condițiile în care proporționalitatea între mijloacele folosite și scopul vizat este impusă tocmai de necesitatea asigurării justului echilibru menționat.

În concluzie, ceea ce Curtea Constituțională a reținut în principal este faptul că măsura confiscării ca măsură complementară trebuie să fie dispusă în funcție de niște criterii (criterii de individualizare), prin raportare la natura și gravitatea faptei.

În raport de aceste aspecte, reiterăm faptul că Ordonanța 41/2022 nu conține criterii de individualizare privind aplicarea măsurii complementare a confiscării contravalorii bunurilor, iar aplicarea acesteia fără existența unor criterii afectează echilibrul dintre interesul general al societății și interesul contribuabilului vizat de o asemenea măsură.

De această sancțiune sunt în mod direct afectați transportatorii sau casele de expediție care intermediază transportul (în cazul în care acestea au calitatea de „depozitar”) cu bunuri cu risc fiscal ridicat a căror valoare deseori poate ajunge la câteva sute de mii sau milioane de lei, în raport de faptul că o astfel de măsură poate avea repercusiuni dezastruoase asupra activității economice, și implicit poate duce la falimentul acestora, doar pentru o singură eroare privind declararea în sistemul RO e-Transport.

Drept pentru care, o astfel de măsură nu poate fi considerată echitabilă și nu îndeplinește scopul prevăzut de legiuitor, ci dimpotrivă, creează o disproportionalitate absurdă, ce poate produce un dezechilibru pe piața transportatorilor/caselor de expediție, urmând ca în final să fie afectat consumatorul final.

Deși scopul sistemului RO e-Transport a fost stoparea evaziunii fiscale, nu putem pleca de la prezumția că fiecare societate care efectuează sau intermediază transporturi cu bunuri cu risc fiscal ridicat sau transporturi internaționale, este suspectă de operațiuni de evaziune și trebuie astfel „sancționată” dur pentru fiecare eroare de nedeclarare sau obținere a codului UIT.

Această opinie este întărită de faptul că în acest moment pe rolul Curții Constituționale se află dosarul nr. 2984D/2023 din 06.11.2023 având ca obiect soluționarea excepției de neconstituționalitate ridicată de către Societatea Afamia Import Export S.R.L. în dosarul nr. 6346/197/2023 asupra prevederilor art. 13 alin. (2) din O.U.G nr. 41/2022, în raport de prevederile art. 21 alin. (1), (2) și (3), art. 24 alin. (1), art. 53 și art. 56 alin. (2) din Constituția României, precum și art. 6 par. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Admiterea cererii de sesizare s-a realizat de către Judecătoria Brașov în data de 13.10.2023 prin Încheierea de ședință de la aceeași dată, unde aceasta a constatat că sunt îndeplinite condițiile de sesizare a Curții Constituționale pentru soluționarea excepției, rezultate din prevederile de art. 29 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora:

„(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.”

Dispozițiile criticate au următorul conținut normativ: „Art. 13 (2) Contravențiile prevăzute la alin. (1) lit. a) și b) se sancționează cu amendă de la 10.000 de lei la 50.000 de lei în cazul persoanelor fizice sau cu amendă de la 20.000 de lei la 100.000 de lei în cazul persoanelor juridice, precum și confiscarea contravalorii bunurilor nedeclarate.”

Faptele contravenționale sancționate de prevederea anterior menționată sunt reglementate de art. 13 alin. (1) lit. a) și b) din O.U.G. nr. 41/2022 și au următorul conținut normativ:

„(1) Următoarele fapte constituie contravenții, dacă nu sunt săvârșite în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracțiuni: a) nerespectarea prevederilor art. 9 alin. (2), art. 11 alin. (2) și (4); b) declararea în Sistemul RO e-Transport a unor cantități diferite de cele care fac obiectul transportului de bunuri;”

Mai mult decât atât, putem observa că însuși legiuitorul consideră că această sancțiune complementară este excesivă, modificând în acest sens articolul 13 din Ordonanța nr. 41/2022, prin adăugarea alineatului 21, cu următorul cuprins:

Prin excepție de la prevederile alin. (2), pentru contravenția prevăzută la alin. (1) lit. a), în ceea ce privește nerespectarea prevederilor art. 9 alin. (2), sancțiunea complementară a confiscării nu se aplică în cazul constatărilor rezultate din verificări ulterioare încheierii transportului rutier de bunuri, când acestea au fost înregistrate în documentele justificative care stau la baza înregistrărilor contabile, precum și în contabilitatea utilizatorilor, după caz, în perioada la care se referă operațiunile respective.

Această prevedere nu vine cu o soluție integrală asupra problemelor generate de sancțiunea complementară, în sensul că nici de această dată, legiuitorul nu a venit în sprijinul contribuabililor cu criterii clare privind aplicarea sancțiunii complementare a confiscării contravalorii bunurilor transportate, rămânând la liberul arbitru al organelor de control.

Mai mult decât atât, ținem să menționăm că sancțiunea complementară se aplică odată cu sancțiunea principală, astfel încât nu ne este foarte clar cum vor acționa organele de control pentru a stabili dacă aceasta din urmă este aplicabilă sau nu, dat fiind că verificările sunt „ulterioare”, și care ar fi documentele pe care, spre exemplu, o casă de expediție ar trebui să le aibă înregistrate în contabilitate, dat fiind că deseori, amenzi le sunt date anterior finalizării cursei, astfel încât în cazul unui control nu se poate demonstra faptul că transportul a ajuns la destinație, fără scrisoarea de transport semnată de destinatar.

Urmează să vedem însă care va fi hotărârea Curții Constituționale, și totodată, cum va afecta mediul de afaceri în viitor, noile modificări aduse Ordonanței 41/2022 de OUG NR. 43/2024.

Un material Legal Marketing