Bucuria euroscepticilor britanici, care au înregistrat victoria în referendumul de ieri, ar putea fi de scurtă durată. Și asta pentru că rezultatul referendumului nu are nicio relevanță juridică, ci doar un caracter consultativ.
Decizia de retragere a Marii Britanii din Uniunea Europeană este una politică, nu juridică, și aparține Guvernului și/sau Parlamentului britanic. Referendumul privind reforma electorală din 2011 a fost, în schimb, unul cu efecte juridice. Nu este cazul Brexit-ului.
Dată fiind orientarea pro-europeană a premierului Cameron și a majorității Cabinetului său, Guvernul Marii Britanii ar putea opta pentru ignorarea rezultatului referendumului. Ar putea fi însă un act de sinucidere politică, mai ales că nu are nici măcar argumentul prezenței reduse la vot (prezența a fost de peste 70%) care să deligitimeze rezultatul.
Guvernul Cameron ar mai putea să arunce pisica în curtea Parlamentului britanic, care oricum ar trebui să se pronunțe în eventualitatea invocării articolului 50 al Tratatului de la Lisabona, care se referă la dreptul oricărui stat membru de a se retrage din Uniune.
Articolul 50 al Tratatului de la Lisabona
(1) Orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu normele sale constituționale, să se retragă din Uniune.
CITEȘTE ȘI Pregătiri pentru Brexit: JP Morgan a rezervat camere la hotel, Barclays a adus la birou saci de dormit (2) Statul membru care hotărăște să se retragă notifică intenția sa Consiliului European. În baza orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază și încheie cu acest stat un acord care stabilește condițiile de retragere, ținând seama de cadrul viitoarelor sale relații cu Uniunea. Acest acord se negociază în conformitate cu articolul 218 alineatul (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Acesta se încheie în numele Uniunii de către Consiliu, care hotărăște cu majoritate calificată, după aprobarea Parlamentului European.
(3) Tratatele încetează să se aplice statului în cauză de la data intrării în vigoare a acordului de retragere sau, în absența unui astfel de acord, după doi ani de la notificarea prevăzută la alineatul (2), cu excepția cazului în care Consiliul European, în acord cu statul membru în cauză, hotărăște în unanimitate să proroge acest termen.
(4) În înțelesul alineatelor (2) și (3), membrul care reprezintă în cadrul Consiliului European și al Consiliului statul membru care se retrage nu participă nici la dezbaterile și nici la adoptarea deciziilor Consiliului European și ale Consiliului care privesc statul în cauză.
Majoritatea calificată se definește în conformitate cu articolul 238 alineatul (3) litera (b) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
(5) În cazul în care statul care s-a retras din Uniune depune o nouă cerere de aderare, această cerere se supune procedurii prevăzute la articolul 49.
O nouă negociere și reoganizarea referendumului?!
Guvernul britanic ar mai putea încerca renegocierea unui alt acord cu Uniunea Europeană și să organizeze apoi un nou referendum pe tema aprobării acestuia. Există, până la urmă, o tradiție a statelor membre de a reorganiza referendumuri până când rezultatul este cel dorit de elita politică și tehnocrată a țării.
CITEȘTE ȘI Radu Crăciun, BCR Pensii: În caz de Brexit, trebuie să ne așteptăm ca investitorii să vândă activele românești, inclusiv leii Potrivit Financial Times, din punct de vedere juridic contează doar dacă și când Guvernul britanic va invoca articolul 50 al Tratatului de la Lisabona. Numai în momentul invocării acestui articol, rezultatul referendumului devină o problemă juridică și nu numai politică. Potrivit legislației europene, acest proces este ireversibil și irevocabil. Însă invocarea articolului 50 este distinctă de rezultatul referendumului, care nu obligă decât moral, și nu juridic, clasa politică britanică să apeleze la “butonul roșu” de retragere din UE.
Invocarea articolului 50 al Tratatului European - ireversibilă și irevocabilă. Parlamentul britanic are ultimul cuvânt
Interesant este că, potrivit articolului 50, modalitatea de retragere din UE ține de Constituția fiecărui stat membru. Aceasta poate fi decisă prin referendum sau vot parlamentar. În cazul Marii Britanii, pare că este necesar un vot al Parlamentului, însă, până în prezent, Guvernul a fost extrem de evaziv pe această temă.
În plus, odată efectuată notificarea de retragere din Uniune, aceasta nu mai poate fi revocată. Și mai important, există și un termen limită de doi ani în care retragerea trebuie realizată efectiv. Acest termen ar putea fi prelungit de statele membre, însă numai prin unanimitate.
Cea mai importantă consecință a retragerii Marii Britanii din UE va fi aceea că practic va trebui rescrisă întreaga legislație, care, timp de 40 de ani, a preluat și transpus în legislația națională directivele și celelalte forme de legiferare ale Uniunii Europene. Și vorbim de sute de mii de pagini de legislație, a căror rescriere va dura ani buni, dacă nu cumva o generație de politicieni.
