Procesul Lukoil este legat mai puțin de acuzațiile de “evaziune fiscală”, “spălare de bani” sau de returnarea împrumuturilor luate de la compania-mamă, cât de faptul că statul român a realizat ce se poate întâmpla atunci când acorzi cu dărnicie facilități fiscale .
Potrivit unor surse din piață, scandalul Lukoil a fost declanșat în urma deciziei (neoficiale la acea dată) companiei rusești de a se retrage din România. Și cu noi cum rămâne?, s-au întrebat autoritățile de la București după ce au realizat că au acordat facilități fiscale extrem de importante companiei rusești.
Astfel, în 2002, la patru ani de la privatizare, LUKoil Black Sea Romania și Petrotel LUKoil SA obțineau facilități de aproximativ 92,6 miliarde de lei vechi, reprezentând majorări de întârziere la plata TVA și a accizelor. Acestea au fost acordate de guvernul Năstase prin ordonanță de urgență, votată un an mai târziu de Parlament. În momentul privatizării, Lukoil mai obținuse și alte facilități fiscale la plata taxelor către stat, dar și un termen de grație de 25 de ani pentru plata unei datorii de 53 milioane de dolari către Bancorex – bancă controlată de stat și absorbită în 1999 de către BCR. Prin convenție, compania petrolieră se angaja să plătească ratele către bancă începând cu anul 2033.
În plus, potrivit rechizitoriului procurorilor, în perioada 2011-2014, S.C. Petrotel Lukoil S.A. a beneficiat din partea statului român, prin instituțiile fiscale, de o facilitate fiscală constând în amânarea la plată a TVA datorată pentru operațiunile de import al materiei prime în vamă.
"Numai pentru perioada analizată, valoarea amânării la plată a TVA este de 3.954.555.400 lei. Facilitatea a fost acordată începând cu anul 2008 astfel că valoarea TVA-ului amânat la plată pentru perioada 2008-noiembrie 2014 este de 6.167.477.838 lei", precizează rechizitoriul.
Cu alte cuvinte, grosul daunelor invocate, de 1,8 miliarde de euro (7,6 miliarde de lei), provine din facilitățile fiscale acordate și nu din celelalte presupuse “infracțiuni” invocate. Facilități extrem de discutabile, dacă nu chiar ilegale, acordate de guvernele Tăriceanu, Boc, Ponta & co. care în mod normal ar fi trebuit calificate drept ajutoare de stat.
Altfel, rechizitoriul este unul extrem de subțire, principala acuzație, cea privind “practicarea unor prețuri de vânzare inferioare costurilor de producție” fiind, în absența altor elemente, una de-a dreptul hilară. În perioada invocată de procurori, 2011-2014, întregul sector de rafinare din Europa a suferit, ca urmare a prețului ridicat al petrolului, al costurilor cu energia în creștere și al structurii de producție deficitară a rafinăriilor (care produceau în continuare prea multă benzină și prea puțină motorină). După logica procurorilor prahoveni, ar fi trebuit “arestați” membrii CA-urilor majorităților rafinăriilor din Europa, rafinării care au înregistrat în marea lor majoritate pierderi. Cu atât mai mult a rafinăriilor care folosesc țiței Urals (cum sunt și rafinării românești), rafinării care cu excepția anului 2012, în perioada 2011-2014 au înregistrat trei ani marje de rafinare negative. De-abia începând cu prăbușirea prețului petrolului din acest an, marjele de rafinare nete la Urals au devenit pozitive.
De altfel, în 2013, Energy Report remarca faptul că “nu mai puțin de două treimi din rafinăriile europene au suferit pierderi în 2011. Majorarea cu 50% a exporturilor de motorină ale SUA către Bătrânul Continent s-au adăugat recesiunii europene și au redus marjele de rafinare la 7 dolari pe baril de la 20 de dolari pe baril cît se înregistra în 2008. Structura de producție a acestora este altă cauză. Ele produc în continuare majoritar benzină, deși motorina este responsabilă pentru 75% din cererea de combustibili de pe continent. În plus, rafinăriile europene au acces la materii prime mult mai scumpe decît cele americane sau cele rusești, care mai beneficiază și de un regim fiscal mai favorabil la export. Cererea de combustibili din Europa s-a micșorat de la 15,4 milioane de barili pe zi în 2008 la 13,6 milioane în 2013.”
Cel puțin la fel de discutabilă este acuzația potrivit căreia “prin practicarea unor prețuri de vânzare inferioare costurilor de producție determinate, stabilite și urmărite de administratorii S.C. Petrotel Lukoil S.A., societatea comercială s-a decapitalizat, iar pentru a susține fluxurile de fabricație a fost "obligată" să se împrumute, fapt ce s-a și petrecut, astfel că în perioada anilor 2008-2014 S.C. Petrotel Lukoil S.A. a împrumutat de la Lukoil Europe Holding BV - Olanda, acționarul majoritar al societății din România, 1.845.100.883 de dolari și 514.908.316 de euro, sume care în bună parte au fost rambursate, dar care au generat dobânzi în valoare totală de 259.549.903 lei numai în perioada 2010-2013, acestea fiind înregistrate în contabilitatea societății.”
