În centrul Vienei, în piața Catedralei Sfântul Ștefan, doamne foarte dichisite sau turiști în ziua lor de shopping își savurează cafelele la terasele ce împânzesc locul. Lângă ei se odihnesc, invariabil, pungi elegante cu cumpărături. Una dintre ele poartă, foarte des, însemnele Musette. Magazinul din Viena, deschis în 2013, se află la doar o stradă distanță de aglomerata piață vieneză. E unul dintre cele 36 de magazine din toată lumea în care Cristina, Roberto și Alin Bâtlan, proprietarii Musette, trimit peste două sute de mii de genți și pantofi desenate și produse în România. Ultimul, cel de-al doilea de la Budapesta, s-a dechis chiar zilele trecute.
Dar ca să înțelegi cum funcționează acest business trebuie să treci dincolo de vitrine. Musette, un business de 16 milioane de euro anual, e o combinație complicată între creatori care nu se gândesc niciodată la preț când imaginează colecțiile, obsesie pentru perfecțiune și un sistem de producție brutal de eficient, al cărui rol este să facă din creații produse cu un preț decent.
Cristina Bâtlan este șef de design pentru Musette din 2003. Pentru colecția inspirată din operele lui Brâncuși, cu care a impresionat în 2014 la Paris, a folosit cea mai scumpă piele din lume. Dar crede că ai nevoie de astfel de pariuri creative și extravagante dacă vrei să contezi în cercul foarte rarefiat și exclusivist a creatorilor. Și dacă podiumurile de modă aduc recunoaștere, eficiența în organizare aduce banii care le permit: după calculele fondatorilor, Musette vinde pe metrul pătrat la fel de bine precum Zara, liderul industriei din acest punct de vedere. “Uneori îi și depășim”, spune Cristina.
Acestă conversație cu ea este o călătorie dincolo de vitrine și de rafturile magazinelor, în inima și în mintea fondatorilor, acolo unde se iau deciziile, se fac greșelile și se imaginează colecțiile.
Musette vinde pantofi și genți. Asta e evident. Dar aș vrea să știu ce povești încălță, dacă pot spune așa, cei care vă cumpără produsele. Cum se naște o colecție?
Ea începe întotdeauna cu o temă. Sunt designeri care lucrează cu o muză. Am întâlnit pe cineva care are acest job… Fantastic! Am întrebat-o ce meserie are și mi-a zis că e muză. Nu mi-a venit să cred. Așa am aflat că exista această meserie. Deci tipa era plătită pentru asta. Muza vine și îți dă tema. Oricât de ciudat ar părea, poate fi ceva de genul “eu mă simt acvatică...”. Și îl tot presează pe creator la cap, și îi spune povești, până când, într-un final, îl inspiră. Eu nu am așa ceva și trebuie să îmi aleg singură tema.
Ce poți tu să propui memorabil când mergi din România la Paris, la Fashion Week (Săptămâna Modei), acolo unde vin toți marii creatori și se iau toate marile decizii din industria noastră? Când noi aproape nu existăm pentru lumea asta. Îți trebuie o idee, o temă unică. Eu am făcut colecția Brâncuși acum doi ani, pentru că prezentam la Paris și îmi trebuia ceva care să fie impresionant și memorabil pentru ei.
Cred că nouă, tuturor, inspirația ne vine din zone pe care nu le cunoaștem, nu le înțelegem.
De unde a venit ideea cu Brâncuși? Știai că 2016 va fi anul lui?
Nu. Citeam despre Yves Saint Laurent și căutam o temă. Am dat peste o piesă a lui Brâncuși în colecția lui, o sculptură mai puțin cunoscută, intitulată Madame L.R. Am pornit de la ea, dar era oarecum prea tribală. Am zis “Dar dacă merg mai departe? Dacă merg spre arta modernă?”. Hai să vedem ce înseamnă modernism și cât de puternic a fost momentul ăla pentru omenire. Și mi-am dat seama, citind, că inițiatorul, omul care a fost recunoscut și de la care a început arta modernă, a fost Brâncuși. Așa am ajuns la această colecție. Ca apoi să aflu că vine anul Brâncuși.
Eu nu știu de unde vine inspirația asta… Cred că nouă, tuturor, inspirația ne vine din zone pe care nu le cunoaștem și nu le înțelegem. Nu a făcut nimeni altcineva o colecție de pantofi inspirată de operele lui Brâncuși. Și, totuși, ideea asta mi-a venit de undeva…
CITEȘTE ȘI Marius Ștefan, Dan Ștefan și compania în care toate salariile sunt transparente Cred că nu voi mai privi niciodată la fel pantofii… Dintre toate operele lui Brâncuși, spui că pe tine te-a impresionat Domnișoara Pogany. Sunt curioasă cum transferi ceea ce te-a impresionat într-o nouă creație, într-un nou obiect?
Trebuie să găsești primul element, inima acelui obiect, și de acolo începi să dezvolți. Cred că asta face oricine creează, caută acel prim element de inspirație, punctul din care începe totul. Ce este evident la Domnișoara Pogany? Ochii. În perioada aceea, de la începutul secolului trecut, când toată arta era despre imitarea realității, despre perfecțiunea detaliilor, despre reprezentarea genelor și sprâncenelor, el a creat această sculptură, această esență, în care tot ceea ce vezi sunt ochii. Ce spunea Brâncuși? Cu cât te uiți mai mult, cu atât o să înțelegi mai mult, o să vezi și mai mult în interior. Ochii spun tot.
Pe mine m-au marcat ochii Domnișoarei Pogany. Cred că am stat o săptămână întreagă și nu am făcut nimic. M-am uitat la calapoade, am citit, am căutat acea stare în care să pot crea o colecție nouă.
Schița pantofului inspirat de Domnișoara Pogany
Am stări proaste. Momente când nu vreau să creez. Nu vreau să transfer colecțiilor lucrurile rele care se întâmplă
Un întreg business de 500 de oameni, milioane de euro, sute de mii de clienți depinde de această inspirație. Iar tu nu știi de unde vine. Ți se întâmplă să nu ai inspirație? Să fii blocată?
Nu, dar pot avea o stare proastă și nu vreau să creez. Deloc. Refuz. Dacă se întâmplă lucruri rele, lucruri care mă influențează, nu vreau să transfer asta colecțiilor. Niciodată. Dacă e să transmit ceva, vreau să fie ceva bun. Nu vreau să fac lucruri doar ca să le fac, sau pentru bani. Dacă le-aș face pentru bani, am putea cumpăra colecții gata făcute, să nu stai să muncești… Că există și aceasta variantă, să cumperi colecții gata făcute. Sunt doar obiecte. De aceea se și numesc colecții fără suflet. Nu ar fi nevoie de mine aici ca să copiem ceva făcut de altul.
Când noi facem o colecție, în ea se regăsesc multe lucruri… Inovație, stările noastre, ale întregii echipe cu care lucrez. Și nu-mi sunt indiferente stările acestea, pentru că regula noastră este că nu avem voie să copiem vreun obiect, că vrem să rămânem autentici. Și contează cu ce vine fiecare în acest proces de creație.
Unde arta întâlnește rigorile fabricației
Musette e un business condus de creație, ceea ce poate fi o adevărată bătaie de cap când vrei să produci la un preț decent. Un întreg lanț logistic e forțat să devină extrem de eficient, ca să dea o șansă la viață modelelor imaginate de Cristina și echipa ei. Iar dincolo de “laboratorul” din București unde se nasc noile colecții, există o altă lumea aparte, cea a creatorilor italieni de calapoade: o lume foarte mică și pe cale de dispariție. “Lucrez cu un specialist care are 70 de ani. Oamenii ăștia sunt sculptori în lemn, lucrează numai manual. Au făcut milioane de calapoade. Dacă eu fac unul, poartă numele meu, are codul meu și nu se atinge nimeni de el, niciodată. Are o arhivă nesfârșită, cu toate numele mari”. Cristina petrece zile în șir cu el pentru fiecare colecție, pentru că “îți planifici o întâlnire și stai acolo până îți iese. Ai plecat, nu se mai întâmplă nimic, pentru că are alt creator la rând”. Pe cât de bine lucrat e calapodul, pe atât de bun va fi pantoful.
Obsesia pentru perfecțiune are, totuși, și o groază de limitări: cele doua fabrici Musette din România (genți la București și pantofi la Huși) nu pot niciodată produce pe cât ar putea vinde cele 28 magazine.
Acest proces prin care se nasc noile colecții, până la urmă inima afacerii Musette, v-ar putea duce în zone neproductive. Cum ar fi, de exemplu, să creați ceva exorbitant de scump. Dacă iau doar pielea pentru colecția Brâncuși, acea piele cu aspect metalic, probabil că e un exemplu relevant.
Pantofii Brâncuși au cea mai scumpă piele din lume. A costat 87 de euro fiecare metru. Știu case mari care nu lucrează cu nimic peste 25 de euro. Investim în astfel de colecții, care rămân peste timp și ne duc în lume, în loc să investim în campanii de publicitate.
În plus, vrem să arătăm că putem, că se pot face astfel de lucruri în România. E foarte greu să fii atât de hotărât și de pătimaș într-o campanie. Produsele sunt declarațiile noastre de brand.
Nu am făcut niciodată un produs pornind de la preț. Întâi facem produsul, apoi îi calculăm prețul. De aceea suntem cu toții antrenați să lucrăm la cel mai bun preț pe întreg lanțul de la creație încolo. Cel mai bun preț pentru achiziții, furnizori, transport, organizare… Am trecut de atât de multe ori prin acest proces, încât știm exact cum trebuie să luptăm pentru fiecare părticică. Altfel, prețul final te șochează. E nerealizabil. Toți am munci de pomană, am crea ceva ce nu are niciun viitor, ceva ce nu va exista niciodată. Musette este o afacere care funcționează atât de bine, financiar vorbind, pentru că nu pierdem niciodată din vedere toți pașii procesului.
Când faci o treabă, o faci doar pe aceea. Dacă te împarți în șapte chestii, nu funcționează nimic
Deci această aparentă nebunie v-a forțat de fapt să fiți foarte eficienți?
Da. Suntem.
Am citit undeva, și mi s-a părut foarte ciudat, că refuzați parteneri care ar dori să deschidă magazine Musette în diferite părți din lume. De ce faceți acest lucru, când ați putea crește mult mai repede?
La un moment dat, ne-am dat seama de un lucru: că vindem mult mai mult decât putem produce. Nu reușim să ducem colecțiile la timp în magazine, pentru că producem greu, suntem niște maniaci ai calității. Oricât de mult ne-am dezvolta, nu reușim să acoperim cererea. Am refuzat francize în Dubai, în Anglia, pentru că nu le putem da pantofi. Ar trebui să rămânem cu magazinele goale, ca să îi aprovizionăm pe ei. Nu pot face asta, România e piața mea principală, noi aici am crescut, cu acești clienți, e o piață pe care o iubim și o respectăm. Teoretic, Anglia poate fi o piață mult mai bună financiar. Neinteresant.
Apoi, natural și economic ar fi să creștem prețul și să echilibăm astfel nevoia de cumpărare. Am vinde mai puțin, mai aproape de capacitatea noastră de a produce. Dar nu facem asta. Etic vorbind, nu ne permitem. Am crescut cu acest concept legat de etica prețurilor noastre și nu vrem să schimbăm, chiar dacă poate părea o prostie din punct de vedere economic.
Până la urmă, Musette este o organizație foarte performantă: oriunde mergem în lume vindem bine, suntem pe același picior cu Zara, primul retailer mondial. În Romania, am reușit de multe ori să-i depășim la vânzarea pe metrul pătrat.
CITEȘTE ȘI VIDEO Levente Bara, antreprenorul budist care conduce la Alba Iulia o multinațională după metode japoneze De ce nu puteți produce mai mult?
Există un ritm al producției, iar acela e impus de obsesia noastră pentru perfecțiune. Oricât de echipate ne-ar fi cele două fabrici, oamenii sunt foarte importanți. Toți pantofii sunt făcuți de mâna omului, chiar dacă intervine mașina. Nu există să pui pielea într-un capăt al benzii și să-ți iasă pe dincolo pantoful (se indignează, doar gândindu-se la asta). Nu se poate. Deloc. Dacă am greșit un milimetru, îl arunci. Poate suntem puțin nebuni…
Bun, atunci de ce nu angajați mai mulți oameni?
Școlarizăm permanent oameni. Dar meseria asta nu se învață din cărți, ci la fața locului. Ceea ce înseamnă că pot aduce doi care învață la fiecare 30 de meseriași. Și durează cam șase luni să învețe, adică un sezon. Știu ceva temeinic după un an. Dacă reușim să creștem cu 20% producția într-un an, cererea a crescut deja cu 50%. Și iar nu am pantofi.
Vom avea două fabrici noi în curând…(se gândește puțin, ca pentru a formula esența a ceea ce vrea să spună). De fapt, nu cred că se poate mai bine și mai repede de atât. Există un timp în care poți să faci un pantof.
Calapodul și mâna omului, două ingrediente esențiale
Adică nu poți să-l grăbești?
Exact. Cu cât stă mai mult pe calapod, cu atât e calitatea mai bună. Fiecare pereche, fiecare picior. Pe vremuri, când făceai pantofi de comandă, dura două săptămâni. Uda pielea, o lăsa pe calapod și o ținea acolo o săptămână. Pielea are o memorie, care lucrează într-un anume timp și ține minte forma calapodului. Altfel, pantoful nu ține, se deformează. Noi îi ținem o zi pe calapod.
E mult?
Ne e mult, e foarte mult. Fabricile care produc pe bandă rulantă îi țin 10 secunde. Sunt o mie și unul de secrete ca să ai un produs bun. Pielea, de exemplu… E vie, fiecare e diferită și nu există mașină pe lume care să aibă discernământ și să spună “asta trebuie tăiată așa, asta invers”. Avem mașină de croit automant. Nu e bună de nimic.
Înțeleg că toate limitările astea v-au dus și către ideea colecției pe care o pregătiți acum?
Analizându-ne pe noi, ne-am dat seama de ceva. Dacă noi nu putem produce suficient, cum am putea transforma și folosi această idee? Ce am putea da noi clientului care să fie sustenabil, să nu alimenteze nevoia de a cumpăra a 101-a și a 102-a pereche? Așa că am făcut o colecție care rezistă în timp. Cu multe modele de bază, pe care le regăsești în fiecare sezon și cu care ești modern pentru mult timp. Nu degeaba studiem atât și facem mii de încercări până lansăm ceva: modele sunt super-studiate și de avangardă. Dar sunt proiectate pentru confort și pentru mai mult timp. Așa că o să fii foarte bine încălțat oriunde te-ai duce în lume, pentru mai mult decât un sezon. Vrem ca oamenii să cumpere, dar altfel. Colecția asta e despre utilitate și corectitudine.
Începutul tuturor lucrurilor
Cristina și Roberto Bâtlan au fondat Musette în 1992, când erau studenți la Drept. La fel ca majoritatea antreprenorilor, au plecat dintr-un punct, fără să aibă idee unde vor ajunge până la urmă. Și, la fel ca pentru noi toți, prezentul poate fi explicat doar privind în urmă, în multitudinea de decizii, întâmplări și contexte care se leagă pentru a explica un drum.
Dacă, într-o corporație, direcția este dată de planuri și proceduri, afacerile antreprenoriale sunt marcate de personalitatea și convingerile fondatorilor, care uneori pot lua decizii mai puțin obișnuite – de genul să transformăm o limitare de producție într-o propunere de valoare pentru clienți - sau pot aduce cu ei o groază de practici, idei și un stil de viață. Musette nu face excepție.
Spui într-un interviu mai vechi că ai moștenit spiritul antreprenorial de la bunici. Ce ai vrut să spui?
Mama mea era tehnician în industria textilă. Lucra la Adesgo și a creat prima blana jacard (o blană articifială cu model) în România. Era fascinată de ideea de a inventa ceva. Acasă, toată mâncarea și toate prăjiturile noastre erau altfel. Părinții mei au avut la un moment dat grijă de o doamnă, o prietenă de familie, căreia eu i-am zis “bunica mea de la București”. Familia ei a avut o fabrică de țesături la Bacău, iar eu am crescut cu povești despre modă și materiale și mi-am spus “asta trebuie să fac”. Cred că tuturor fetelor le place moda, dar eu mai și mergeam cu mama la fabrică și la toate târgurile. Am învățat de mică să îmi fac haine, am învățat diferența între materiale, știam tot de la mama.
Ce ai căutat la drept, în cazul acesta?
Când oamenii ajung să trăiască într-o modă, devin victima ei. Ajunge moda aceea și în frigidere, și în casă, și în toată viața ta. Eu de aceea fug acum de modă, de aceea încercăm să fim mereu în fața ei la Musette: când ajunge pe toate străzile, am plecat de mult de acolo.
Atunci moda era să dai la Drept. Înainte de 1989, toți voiau la Medicină. Eu, de asemenea. Apoi a venit Dreptul… Ce să spun? După trei ani Roberto și cu mine ne-am dat seama că nu vom practica niciodată. Am făcut o ședință noi doi și am decis că nu e ce vrem să facem. Nu voiam doar o diplomă, să practicăm ceva care nu ne atrăgea deloc. Îmi aduc foarte bine aminte că, după un examen de drept constituțional, mi-a fost foarte clar că nu voi practica vreodată meseria asta.
Ce voiați?
Am vrut să nu avem drum de întoarcere: ori la bal, ori la spital. Întotdeauna am fost așa. Când faci o treabă, o faci doar pe aceea. Dacă te împarți în șapte chestii, nu funcționează nimic. N-am fi mers la facultate să copiem la examene și să luăm note de trecere. Așa că ne-am apucat de altceva.
Am citit că ați început toată povestea cu Musette cu 700 de dolari. Nu aveai încă 20 de ani. Ce ați făcut cu banii aceia?
Tatăl lui Roberto a fost croitor. Lucra cu căptușeli din material vegetal sau din mătase. Dar după 1990 nu mai găseai nimic, nu mai erau materiale de calitate. Noi am găsit un stoc de căptușeală la o fabrică de confecții din Călărași și l-am cumpărat. Știam exact ce cumpăr, iar primul nostru client a fost magazinul Picasso. Primul adaos a fost de 1.000%. Atunci ne-am întrebat ce rost mai are să continuăm facultatea? Părinții noștri au fost împotrivă, erau convinși că e o prostie, că nu are niciun rost să ne facem firmă… (pauză lungă, de gândire, ca și cum ar analiza din nou toate acele momente). Când am știut că e bine? (râde) Am știut că am luat decizia bună când am început să primim oferte de angajare de la alte firme de țesături.
Am vrut să nu avem drum de întoarcere: ori la bal, ori la spital. Întotdeauna am fost așa.
Cum ați făcut trecerea de la import și țesături la producție, pantofi și genți?
Lucram la început cu magazinele de țesături. Capitalismul românesc avansa și am văzut cum ele dispar, pe măsură ce apăreau magazinele de haine. Apoi am devenit furnizori pentru fabricile din România și așa am putut vedea viitorul.
Ani de zile amfost reprezentanți ai unuia dintre cei mai mari producători globali de textile - Eduardo Miroglio - și am furnizat țesături pentru H&M. Am văzut cât de mare este diferența dintre producătorii români și cei mai mari jucători de pe piață.
H&M lansa comenzi către birourile de achiziții din lume, într-un sistem foarte liber, care încuraja valoarea și creativitatea. Trimiteau, de exemplu, desenul unei eșarfe imprimate, iar comanda era adjudecată de biroul cu cel mai bun preț și cel mai scurt timp de producție. Și era vorba de sute de mii sau milioane de metri de țesătură. Am înțeles atunci că, în momentul în care cei mari vor deschide magazine în România, cei mici vor rămâne mici sau vor dispărea.
Real este când experimentezi. Dacă doar citim, nu se schimbă nimic, cunoștințele acelea nu sunt ale tale.
Și, cumva, experiența cu H&M a pus capăt afacerii cu textile?
A fost momentul în care am înțeles. Lucrând cu Eduardo Miroglio vedeam și alte lucruri: cum studiază stocurile, cât de disciplinat și de organizat era cu programul. Ne-am dat seama că nu ai șanse dacă nu poți lucra în ritmul acesta, după modelul unei companii mari, serioase.
Și am mai înțeles că noi nu aveam niciun produs. De acolo a pornit povestea pantofilor: în 2002 am deschis un magazin de pantofi în Unirea, apoi al doilea, în București Mall. Importam din Italia și Spania. Prețurile si comenzile minime erau destul de mari, ne era greu. Furnizorii nu respectau calitatea si termenele de livrare… Uneori, când ajungea marfa la noi, mă bufnea plânsul…
Habar nu aveam atunci ce greu se fac pantofii, dar mă gândeam că sigur putem să îi facem noi. Au trecut câteva sezoane și, chiar dacă cifrele nu arătau prea bine, căpătasem experiența de retail și produceam deja genți în fabrica noastră din București. Am vândut către Leonardo tot stocul de pantofi, cu tot cu frunizori, iar această decizie ne-a dus, oarecum firesc, către producția de pantofi.
Și ați făcut prima investiție în fabrica de pantofi și totul s-a dovedit a fi greșit…
Da… Am cumpărat o fabrică întreagă din București, ce se închisese. Am plantat acolo mașini, am adus tehnicieni italieni. Și ne-au spus că acelea nu erau utilaje pentru pantofii de lux pe care-I visam noi, ci mașini de făcut adidași. Adică producție cu volume mari. La pantofi, tot ce e repede e prost. Erau toți banii noștri acolo, iar italianul ne cerea să avem încredere în el și să facem cum spune. 200.000 de mărci. Am vândut tot, am riscat tot și am cumpărat altele. A fost o muncă titanică.
E o poveste întreagă cu sutele de pantofi pe care le-ați rupt, la început. Cum e ea?
Primul nostru tehnician a fost de la Sergio Rossi. Deci știi cum… Am pus utilaje noi, oameni noi, meseriași italieni, tot ce a spus omul. Am pornit cu producția industrială cu calapoade foarte ascuțite, alea gen Cruella, care nu se făceau industrial… Se rupeau unul după altul, sute de perechi de pantofi. Un dezastru….Și italianul striga “nu vă opriți, nu vă opriiiiți!”. Până la urmă au ieșit. Am început cu ceea ce era cel mai greu posibil. Aia era noutatea momentului și noi aveam listă de așteptare de patru luni. Nu puteai să îi faci manual, trecea sezonul până reușeam.
Anul în care Musette s-a definit
Musette este astăzi unul dintre foarte puținele nume românești prezente pe marile bulevarde comerciale ale orașelor din toată lumea. În fiecare an peste 200.000 de pantofi și genți ajung în 36 de magazine din România și în Viena, Paris, Sofia, sau orașe mult mai exotice precum Rishon LeZion sau Ashdod în Israel. Însă conceptul de lux accesibil, care i-a adus de fapt succesul, s-a născut, paradoxal, din criza din 2008, printr-o repoziționare completă a întregului business. Azi, cu 16 milioane de euro cifră de afaceri anuală, Musette nu e o companie foarte mare.
Dar nici nu pare că ambiția fondatorilor ar fi să aibă o companie foarte mare. Cristina Bâtlan face la prânz omletă vegetariană pentru toată echipa de la sediu și și-a convins toți colegii să participe la o ședință de Qigong, o veche tehnică chinezească ce îmbină mișcarea, respirația și concentrarea atenției. “Măcar să vadă cum e. Dacă nu le place, pot alege să nu practice. Dar i-am obligat să vină să vadă cum e.”
În momentul în care te gândești să faci lucruri pentru bani, ele nu au valoare.
A existat un moment, după 2008, în care ați luat deciziile care au scris, de fapt, istoria companiei, așa cum o știm acum. Cum le-ați luat?
În perioada aceea, ca mai toate companiile, am avut momente de cumpănă. Am căutat strategii noi. Dacă ne uităm acum la evoluția Zara și H&M, de exemplu, devine clar că Zara a luat locul H&M, ca lider de piață. Zara a ales să crescă prețul și calitatea produsului, s-a dus către clienții din zona de lux, de unde a luat toată cota de piață pe care industria de lux a pierdut-o. Și a fost o pierdere dramatică. H&M, de cealaltă parte, a coborât calitatea și prețul și a măturat din piață tot ce mai era în acea zonă. Strategiile amândurora au funcționat.
Noi am ales prima cale, am hotărât să ne ducem în sus. Asta înseamnă design inovativ, realizare impecabilă și cele mai bune materii prime. Ne-am pus toți banii, ca să zic așa, pe conceptul de lux la un preț moderat.
Ați închis tot ceea ce nu funcționa…
Da. Tot ce nu puteam alimenta din punct de vedere al producției. Nu ne mai permiteam costuri nesustenabile. Înainte, puteam tolera magazine care nu erau profitabile, puteam spune “da, mențin o rețea mare în virtutea unei dezvoltări de producție”. Nu mai era cazul, în perioada crizei nu aveam ce producție să dezvoltăm. Nu am mai angajat niciun om, dar noi trei, partenerii, am lucrat atunci pe câte zece posturi, ca să ținem compania pe linie, să schimbăm strategia, să ne asigurăm că vom putea crește. În perioada aceea a fost primul și singurul moment în care Musette nu a crescut – nici nu a scăzut, totuși - și nu a fost profitabilă.
De câte ori vorbesc cu fondatorii de companii, constat că au un lucru în comun: au o relație destul de specială cu oamenii din companiile lor, cel puțin cu cercul apropiat. În același timp, mare parte dintre ei sunt încă destul de implicați în treburile de zi cu zi. Din ceea ce știu despre voi, Musette nu face excepție.
Încercăm să îi învățăm responsabilitatea față de ceea ce fac. Să fii responsabil de produs, să știi că omul care îl plătește muncește pentru el la fel de mult ca tine, dacă nu mai mult.
Am avut o dată o situație în care ni s-a părut că apar probleme din cauza producției. I-am delegat pe cei din producție să lucreze ei la customer service pentru un timp, să preia ei apelurile clienților și să discute cu ei direct problemele apărute. A fost o experiență care i-a învățat multe.
E adevărat, nu prea dăm oameni afară. Dacă pleacă, pleacă pentru furt și minciună. Pentru orice altceva discutăm cu ei. Trebuie să înțelegi ce s-a întâmplat acolo… Am avut un caz, un om extraordinar de bun, care a avut o problemă. Nu vindea, nu se putea concentra, nu făcea față. Mi-a spus să-i mai dau o șansă, pentru că trece printr-o perioadă foarte proastă. Am zis “bineînțeles” și s-a dovedit un om extraordinar.
Și, totuși, abia te-ai întors și toată lumea este pe capul tău cu diverse lucruri. De când ne-am așezat să vorbim, ai avut de făcut o ședință, de semnat tot felul de lucruri, de răspuns la întebări…
Încurajăm pe toată lumea să comunice, să ne spună orice, oricât de grav. Nu e nimic mai grav decât să ne facem de râs în fața clienților. Sau să le facem rău. Între noi, ne putem spune orice, inclusiv despre produse. Să spună că e urât, că e prost, că nu le place. Au acest drept.
Dar nici prea multă libertate nu e bine, ajungi să nu știi ce să faci cu ea. Dacă ai reguli, știi exact. Când ai libertate, trebuie să fii creativ. Nu avem prea multe reguli stricte, am vrea ca oamenii cu care lucrăm să învețe, să își schimbe viața, să ia decizii singuri.
Uite… (își amintește o întâmplare din categoria “schimbat viața”) Dacă un om vrea să mănânce sănătos, aici găsește mâncare sănătoasă. Azi am gătit de trei ori omletă vegan, ne-am bătut pe ea. Am învățat-o pe doamna care ne face de mâncare cum se face. A stat lângă mine la prima și la a doua, la a treia m-a ajutat. Mâncăm toți la fel, bem același ceai.
De ce ți-ai obliga echipa să vină la o sedință de Qigong?
Eu am făcut. Când mi-am dat seama cât de bun este și cât de mult bine îți face, am adus profesorul și l-am angajat pentru toți oamenii din firmă. Le-am zis că e obligatoriu să vină o dată și, după ce experimentează, decid ei dacă să contiunăm sau nu. Trebuie să încerci, pentru că gândirea cu care spui da și nu e superficială. Real este când experimentezi. Dacă doar citim, nu se schimbă nimic, cunoștințele acelea nu sunt ale tale. Nici nu ne dăm seama cât de puțin folosim din tot ceea ce doar citim.
O călătorie în India
Cristina Bâtlan e o ființa hotărâtă: spune că, dacă și-a pus ceva în cap, acel lucru se întâmplă. Fostă olimpică la matematică, are obiceiul de a da teste de matematică tuturor noilor angajați, pentru că “am descoperit că oamenii cred că 0,700 e mai mare decât 0,7”. Din momentul acela, testează pe toată lumea. “Cred că am exagerat un pic cu matematica, totuși...”. Când afli că un om atât de bine ancorat în concret face o călătorie de o lună în India, te întrebi ce l-a mânat într-acolo. Și ce a descoperit. Și, deloc suprinzător, întrebările care au mânat-o acolo nu sunt numai ale Cristinei, ci ale unei întregi generații. Chiar dacă răspunsurile și căile diferă.
Ai fost în primăvară în India, unde ai stat un timp. Ce te-a făcut să iei această decizie?
Trăiesc în această lume, în care totul este o modă, în care lucrezi mereu cu un an și jumătate sau doi în avans, nu mai știi ce e prezent și ce nu. E o meserie superbă, dar foarte grea. Pentru mine, tot ce văd acum e trecut. Astăzi (început de iunie) cineva mi-a arătat cu mare bucurie o pereche de pantofi din colecția Brâncuși cu care a fost anul acesta la Cannes. Superbi… Dar i-am făcut acum mai mult de doi ani și jumătate. Cum să mă mai bucur de ei? Nu mai știi ce e prezent și ce nu. După patru zile de meditație în India am înțeles o grămadă de lucruri. Am înțeles de ce fac bani.
Și care e răspunsul?
Avem fiecare câte un motiv. De cele mai multe ori e insecuritatea. Frică. Cred că toți cei de vârsta noastră (peste 40 de ani) suntem loviți de acestă insecuritate. Imaginează-ți că, pe vremea lui Ceaușescu, părinții mei mi-au băgat în cap să fac Medicina și să plec din țară, că nu e sigur aici. Gândește-te cum e să trăim cu toată nesiguranța care ne-a fost transmisă, bine scrisă în interiorul nostru.
Din momentul în care devii conștient de prezent și de ceea ce este important, de ceea ce aduce valoare, îți stabilești priorități.
Apoi, nu avem nicio credință, pentru că nu am fost lăsați să o avem. Nu era nimic spiritual în comunism, iar acum suntem ca și goi pe dinăuntru și avem nevoie de ceva să umplem acest vid. Am înțeles în India de ce fac anumite lucruri, am ajuns să înțeleg ce este important. Ceea ce nu știam, iar acum știu, este cum să trăiesc în prezent.
Mă întorc puțin la bani. Aș spune că e simplu să vorbești despre ei atunci când îi ai. Cred că privilegiul celor care îi au este că își pot permite luxul de a spune că nu banii sunt, de fapt, importanți.
Greșeala tuturor, inclusiv a noastră, a fost să credem că toți cei care au bani sunt fericiți. Am fost în India și am trăit cu un dolar pe zi. Poți să fii foarte fericit și cu un dolar pe zi. Cred că dacă înțelegem asta, că nu suntem dependenți de ei, că nu banii ne schimbă viața în bine… În momentul în care te gândești să faci lucruri pentru bani, ele nu au valoare. M-am tot întrebat la ce îmi folosește afacerea asta? Îți dă libertate, poți face ce vrei. Dar ajungi robul ei. Venim și stăm 16 ore pe zi la birou.
Și ai de gând să faci ceva în legătură cu asta?
M-am schimbat. Nu mai stau atât de mult timp. În ultimele două luni am văzut cinci țări. Din momentul în care devii conștient de prezent și de ceea ce este important, de ceea ce aduce valoare, îți stabilești priorități. Nu-ți mai consumi timpul cu lucruri care nu duc valoare. Am realizat că pot crea colecțiile de oriunde, că pot comunica de oriunde cu echipa mea. Nu trebuie să fiu aici tot timpul.
Aveți, în același timp, o grămadă de ambiții pentru Musette. De genul 200 de magazine până în 2020.
Ele sunt planuri. Nu știi dacă se întâmplă. Nu știu dacă ambițiile se schimbă. Dar știu că tu, ca om, te schimbi. Nimeni nu va trece peste orice pentru a ajunge la 200 de magazine. Nu știu dacă vom avea 80 sau 200 sau 900. Eu vreau ca, atâta timp cât fac lucruri la Musette, să fie lucruri bune pentru oameni. Toți trei suntem într-un moment în care știm că nu putem trăi doar pentru afacere. Dar ambiția noastră, cred, este să construim ceva solid pentru copiii noștri, pentru oamenii care, cândva, vor fi acționarii Musette. Poate. Nu știm ce se va întâmpla, dar știm că vrem o companie solidă și sustenabilă.
Parteneriatul între tine, Roberto și Alin pare foarte clar și echilibrat. S-a întâmplat să nu fiți de acord?
Fără să vorbim prea mult între noi, gândim la fel. Luăm decizii împreună. Dacă nu e consens, nu luăm nicio decizie.
Ați stat vreodată blocați din cauza asta?
Da. Am stat o dată zece zile. Ne certam groaznic. Dar nu am luat vreodata o decizie fără consens.
PRIVIND ÎN URMĂ
Ce e eșecul? Cu mintea mea de acum, eșec nu există. E ceva ce ne imaginăm. Dacă îți imaginezi că ceva va fi un eșec, atunci așa o sa fie.
Cea mai mare greșeală. Dacă un om îmi spune că are o idee, eu îi fac deja business plan, îi spun unde și cum o să-l vândă și cum o să-l promoveze. Câteodată împing omul să facă lucruri pe care nu le înțelege. Nici nu mai au curaj să spună că nu e visul lor acela. Văd că nu face și nu înțeleg de ce.
Cea mai mare irosire. Nu suport să aleg pe bandă. La popriu și la figurat. La propriu, e ca și cum ai alerga în gol. Nu suport să nu am un sens, un rezultat, să nu creez ceva. Dacă ideea nu are finalizare, degeaba. Toată lumea are idei. Doar făcând înveți ce nu e bine.
Ce-ai face azi cu 700 de dolari? Nu m-aș da în lături de la nicio muncă. Provocarea mea personală este să acționez ca și cum nu aș avea bani, ori de câte ori fac ceva.
Cea mai importantă lecție. Am fost învățată să nu mint. O minciună aduce alta și nu mai știi nici tu care este adevărul. Dacă spui adevărul, ești liber.
Cel mai bun sfat. Să cauți să fii diferit. Atunci când imiți, nu ești decât o copie, nu ești tu. Să creezi în fiecare zi ceva nou. Modelul pe care l-am creat și l-am pus pe piață este al tuturor, nu mai este al meu.
Cel mai mare risc. Am cumpărat înaintea crizei un teren de care nu aveam nevoie, fiindcă așa era la modă. Aveam câteva milioane de euro de achitat și aveam credite punte, nu pe termen lung. Normal că nu puteam vinde. A fost groaznic. Toată averea Musette era în chestia asta. Într-un fel, a fost bine: am înțeles că nu există înapoi și că singurul drum posibil e înainte.
Andreea Roșca este jurnalist, scriitor și un pasionat explorator al lumii antreprenoriale. Este, împreună cu Mona Dîrțu, co-autorul cărții “Cei care schimbă jocul”, singura carte românească care privește în culisele unora dintre cele mai mari afaceri antreprenoriale din țară. A dezvoltat, împreună cu Mona Dîrțu, Sorin Axinte și profesorul american Stuart Read, un program de training pentru antreprenori și companii bazat pe principiile gândirii antreprenoriale. Este unul dintre fondatori și membru de board al Fundației Romanian Business Leaders.
Îi puteți scrie la andreea@andreearosca.ro
