Prof. univ. dr. Mircea Duțu, Director emerit al Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române, Președintele Universității Ecologice din București
Se susține, și nu fără temei, că, încă de la fondarea sa în 1530, Collège de France, una din structurile academice de elită ale Franței și ale lumii, are ca principală misiune a învăța nu cunoștințe constituite, ci „cunoașterea pe cale a se face”, cercetarea științifică și reflecția intelectuală în sine. Mutatis mutandis, dar și toutes proportions gardées am putea spune că și Universitatea Ecologică din București (UEB), prin filiera sa de excelență academică consacrată dreptului inteligenței artificiale (DIA), urmează o asemenea cale. Într-adevăr, și tot precum în institutul academic parizian din rue des Écoles și aici inedita catedră juridică privind noile tehnologii s-a constituit cu o tematică impusă de evoluția spectaculoasă a științelor și dezvoltarea abruptă și radicală a tehnologiilor în ultimii ani și dincolo de asta având în vedere cristalizarea unei bogății de cunoștințe aferente domeniului, care și-a recalmat „drept de cetate” științifică și în România. Iar deviza sa Docet (omnes) omnia (învățăm pe toți, totul) este valabilă și astăzi, cu atât mai mult pentru o universitate prin definiție de avangardă, precum cea a noastră*.
Sub cupola unor asemenea incitante gânduri am configurat și desfășurăm în cadrul UEB primul master din țara noastră consacrat dreptului inteligenței artificiale, deopotrivă zonă inedită de construcție teoretică și poligon de învățare practică, de forjare a unei noi perspective de formare juridică profesională și de ancorare într-o nouă eră a cunoașterii și chiar a existenței umane. De aceea, nu întâmplător una din formulele preferate de desfășurare a pregătirii universitare masterale aferente o reprezintă inițierea unei serii de conferințe internaționale pe subiecte ale cursurilor aferente masterului, cu participarea unor specialiști ai domeniului din mai multe țări, deopotrivă teoreticieni de catedră și de laborator de cercetare științifică și de practicieni, la bară și în arena mai largă a contenciosului practico-ideatic. Așa se face că, după conferința inaugurală din 15 octombrie 2024 (Dreptul inteligenței artificiale: provocări conceptuale și perspective de reglementare) consacrată demersurilor introductive, generale și sectoriale, purcedem acum, la 10 decembrie, în același cadru de abordare și asemănătoare orizonturi de tratare, la o altă reuniune științifică cu dimensiuni internaționale, având ca nimerit pretext, de această dată, marcarea Zilei internaționale a drepturilor omului și ca necesar context substanțial problema centrală a provocărilor IA pentru drepturile umane.
Last but not least, actualitatea tematică a demersului nostru e relevată și de pronunțarea primei jurisprudențe a Curții Constituționale a României vizând impactul tehnologiilor digitale și a inteligenței artificiale asupra drepturilor electorale (Hotărârea CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024 privind anularea procesului electoral cu privire la alegerea Președintelui României din anul 2024). Se introduce astfel jurisprudențial în dreptul român problematica protecției drepturilor fundamentale în era inteligenței artificiale. Considerentele Curții rețin, invocă și dau eficiență juridică unor aspecte privind impactul tehnologiilor digitale și al inteligenței artificiale asupra proceselor democratice și nevoia adaptării democrației la provocările acestora, în contextul implicațiilor lor asupra drepturilor electorale. E începutul unui proces de surprindere și exprimare jurisprudențială a unor evoluții juridice implacabile spre constituirea unui drept al inteligenței artificiale.
1. Cu titlu preliminar general, dar în aceeași notă de importanță majoră cu tema specială anunțată a urma spre a fi dezbătută, înțelegem să ne alăturăm celor care avertizează că, prin cea de-a 4-a revoluție științifico-tehnologică, trăim un moment unic al istoriei umanității, când inteligența artificială face ca lumea să intre într-un univers în care roboții ne preiau în mod periculos din facultățile intelectuale și creatoare, dar această miză fundamentală a inteligenței artificiale și a implicațiilor sale nu face (încă) parte, din păcate, în măsura și sub formele cuvenite, din preocupările noastre[1].
Lansarea, la 30 noiembrie 2022 a ChatGPT a marcat cu adevărat începutul unei ere, o dată dintre cele despre care putem spune că, de acum înainte, nimic nu va mai fi precum a fost! O turnantă intelectuală și creativă, care mobilizează capacitățile spre desăvârșire și depășire de sine ale ființei umane. Aceste atribuite se agregă, fără a i se substitui dimensiuni cognitive și organizaționale ale IA. De circa 15 ani, aceasta a lucrat în sensul de a interpreta situații de ordin din ce în ce mai diverse, dar și de a recomanda, după caz, acțiuni de întreprins. La aceste semnale care orientează conduita umană se adaugă acum capacitatea de a produce simboluri. Cutia Pandorei a fost în acest fel deschisă și ea nu se va închide curând, dacă nu niciodată. Din ce în ce mai des asistăm la anunțuri privind noi progrese spre IA generalizată (IAG) și chiar una forte. Față de mutații de o asemenea amploare și gravitate, întrebarea care se pune este aceea dacă suntem pe deplin conștienți de o asemenea situație și ne mobilizăm în acest sens pe măsura mizelor puse în joc. Cu alte cuvinte, plecând de la 1 decembrie 2022 am început să reflectăm la perspective de schimbare angajate și preconizate de noua eră a existenței noastre. Sunt numeroase dilemele existențiale astfel deschise, multe identificate și altele încă nu, într-o stare generală de ignorare ori de minimalizare a ceea ce ne așteaptă. În orice caz, devine de domeniul evidenței că odată cu IA e pentru prima dată în istoria umanității când o tehnologie e atât de repede adoptată la scara planetei, ceea ce implică consecințe în toate aspectele vieții private, sociale și profesionale și, bineînțeles, etice, filosofice, politice și, nu în ultimul rând, juridice.
Trăim, așadar, un moment unic al istoriei umanității, unul la care mașinile (autonome) tind să preia ceea ce e specific speciei umane și, de ce nu, să o înlocuiască, dislocând-o din matca originară naturală a devenirii sale, iar răspunsul nu cuprinde un proiect de societate adecvat, necesar și așteptat[2]. Asistăm numai la lansări de produse tehnologice și manifestări de ambiții fără limite ale industriei digitale care ne arată ofensiva artificialului și amenințările generalizării sale. Totodată, observăm intensificarea consecințelor negative printre care enormul impact energetic, dar fără a preconiza soluții. Situațiile de gen sunt pe cale a se consolida până la punctul de a deveni ireversibile. La 27 noiembrie a.c. s-a marcat cea de-a doua aniversare a ChatGPT, cu un anunț îngrijorător: lansarea noului model de IA, Orion, cea de-a 5-a versiune a acesteia și un pas important spre inteligența artificială generalizată (IAG). Acest model ultrasofisticat e capabil să preia și îndeplinească toate sarcinile umane și printr-o sporită autonomizare poate să depășească intervențiile inițiale ale autorilor săi. Problema controlului uman asupra noilor tehnologii, care se dezvoltă într-un ritm accelerat, inclusiv prin intermediul dreptului, devine una crucială.
În articolul citat, scriitorul și filosoful E. Sadin conchidea semnificativ: „Este vital să ne preocupăm nu numai de încălzirea climatică, ci și de glaciația viitoare a facultăților noastre prin IA”, care poate proveni din efectele revoluției inteligenței artificiale. Un mesaj valabil și producător de multiple dileme și complexe probleme. Iar primele efecte se manifestă în planul drepturilor fundamentale și cel al condiției umane în general.
2. Adoptată la 10 decembrie 1948 și ajunsă la cea de-a 76 aniversare Declarația Universală a Drepturilor Omului (DUDO, sau Declarația), ca text fondator al dreptului internațional în materie, s-a confruntat în permanență cu problema raportării sale la actualitate și a evoluat, în semnificațiile ei, în interdependență cu reacțiile pe care le-au presupus și impus vremurile. Concepută și proclamată imediat după cea de a doua conflagrație mondială cu ororile ei pentru om și civilizația umană, în contextul nașterii noului drept internațional, fondat pe Carta ONU (1945), Declarația întemeietoare a Dreptului drepturilor omului răspundea, înainte de toate, preocupărilor timpului său și viza astfel să prevină întoarcerea la regimurile totalitare; aceasta, însă, se afla încă departe de problemele crizei ecologice, izbucnită planetar în 1972 cu dimensiunile sale climatice, cea a biodiversității ori a poluării generalizate și cu atât mai mult de provocările contemporane ale inteligenței artificiale, protecției datelor personale, comercializării corpului ori mecanizării reproducerii umane.
Cheia păstrării spiritului și a ecuației sale fundamentale rezidă poate în prevederile primului său articol care ne trimite la definiția însăși a ființei umane, la identitatea și singularitatea sa, aducând prin aceasta un reper antropologic definitoriu. Riscurile actuale devin astfel legate de a avea o cunoaștere tehnică și exhaustivă a drepturilor, dar fără a ști cu adevărat la ce om se raportează ele: incertitudinea periculoasă față de tendințele din ultima perioadă (transumaniste în special), care, dimpotrivă, apără înainte de toate o anumită concepție a omului și a condiției sale.
Drepturile umane întruchipează o înțelepciune ancestrală care ne poate orienta în fața provocărilor pe care le generează aplicarea noilor tehnologii, în frunte cu cele ale inteligenței artificiale.
Ele reprezintă, și acesta este, poate, lucrul cel mai important din perspectiva care ne interesează, un cadru normativ, obligatoriu juridic care nu numai că orientează, dar totodată garantează libertatea fiecărei persane, pretutindeni în lume.
Cadrul drepturilor omului constituie baza normativă necesară invocării și exploatării potențialului IA; el poate ajuta la prevenirea și atenuarea unei multitudini de riscuri și a evita ca IA generativă să devină un vector al violărilor generalizate ale drepturilor omului, atingerilor exercitării lor, discriminării și excluderii.
2.1. Moștenirea fondatoare. O analiză din perspectiva răspunsurilor, prin forța lucrurilor preponderent de ordin tehnic, așteptate la problemele ridicate de utilizarea noilor tehnologii ne relevă, înainte de toate, dificultăți legate mai ales de generalitatea prevederilor Declarației din 1948 și specificitatea dezvoltărilor sale din primele decenii de evoluție istorică. Textul fondator se remarcă astfel prin a fi scurt, adunat, cu un conținut reflectat în principii foarte evazive, care așteptau spre precizare și exprimare juridică o convenție privind drepturile omului (pe care istoria avea să o scindeze în două Pacte, încheiate 18 ani mai târziu, în 1966). Totuși, rămânând la o atare abordare aferentă spectrului soclului fondator al dreptului internațional al drepturilor omului și al conceperii lui ca un tot indivizibil, putem desprinde cel puțin trei repere comune, definitorii pentru cadrul general de interes.
Este vorba, mai întâi, de prefigurarea unui anumit raport între om și lucruri, DUDO fiind primul instrument internațional care a prevăzut omul ca purtător al unei „demnități” înainte chiar de a fi titular de drepturi (fundamentale). E important a se distinge cele două perspective. Demnitatea desemnează starea fundamentală a titularului său; în sens etimologic latin, dignitas e sinonim onorabilității, ea identifică pe cel care îl caracterizează ca un subiect de stimă și de considerație. Drepturile subiective nu sunt, în cele din urmă, decât expresia, pe un plan mai dinamic, a opozabilității juridice, cel mai adesea contencioasă. Așadar, Declarația stabilește clar: contrar lucrurilor însuflețite și neînsuflețite omul e dotat cu rațiune și conștiință. Din această cauză, el e capabil în special de discernământ, de a discerne, a identifica un scop și de a selecționa în funcție de aceasta mijloacele cele mai adecvate destinate a-l urmări; prin conștiința sa el își exercită inteligența spre o introspecție ad intra (adică asupra sine-înseși) și o participare ad extra cu lumea în care se inserează. Din acest fapt, și oricare ar fi definiția desprinsă în spatele acestor termeni, se impune a admite că Declarația ne oferă criteriile ce autorizează o separare a genurilor între om și natură, indiferent cea însuflețită și neînsuflețită, din moment ce demnitatea umană înseamnă a avea o aptitudine intelectuală și spirituală care se ridică deasupra lucrurilor. În această perspectivă se cuvin privite și riscurile induse de utilizarea tehnologiilor ce vizează ca scop „augmentarea” omului. Ori că este vorba de transfer de inteligență umană la mașină ori de sprijin al mașinii la inteligență, suntem în fața dezumanizării omului.
Urmează apoi un anumit raport al omului cu sine însuși, în condițiile în care referirea Declarației la rațiune și conștiință reprezintă în concepția documentului elementul cel mai caracteristic al omului. Este semnul unei demnități incomparabile cu cea a oricărei alte ființe însuflețite ori un sont à mêmes de recevoir aux-aussi. Dar enunțul deosebit de sintetic al articolului 1 ne-ar conduce aproape la o viziune intelectualistă a omului, care nu mai este acel animal rationalearistotelician, substanța născută din uniunea necesară între materie (corp) și formă (natura rezonabilă). El e spirit pur, ca reieșit dintr-o demnitate abstractă, fără a ține cont de o oarecare materie în care vine să se încarneze. Totuși, omul din DUDO este rațiune (art. 1), dar repede apoi, la momentul descrierii în detaliu a drepturilor sale, el este și corp, unul care nu trebuie considerat în mod abstract și teoretic, ci precum unul viu și aceasta nu numai pentru că e unul însuflețit și ca atare, îi revine dreptul la viață, de a nu suferi tratamente inumane și degradante și nici deținere arbitrară, ci întrucât corpul său e viu pentru că, în afară de faptul că individualizează în mod real ființa umană, el intră în relație de uniune constantă cu spiritul. Rațiunea e încarnată într-un corp conceput pentru a o primi și ea e văzută la rându-i spre a trăi în acest corp. Dacă primele articole ale documentului fondator privesc corpul într-o logică esențialmente protectoare (integritatea corpului e protejată față de altul), ele nu sugerează la niciun moment că persoana ar avea o oarecare „libertate” ori oarecare „drepturi” asupra lui.
Urmând Declarația din 1948 și contra oricărei tentații de a căuta un drept de „autodeterminare”, libertatea (alta decât cea fizică) nu intervine decât foarte târziu, odată cu art. 18 care dispune că „orice persoană are dreptul la libertatea gândirii”. Libertatea e una a spiritului, pentru că omul realizează cu precizie natura sa de a fi rațional și nu pentru a face din aceasta un instrument de a se depăși pe sine însuși și în special propria sa corporalitate.
O atare relectură a DUDO este critică, dacă nu contrară tendințelor recente de a îndepărta omul de corpul său devenit obstacol în calea dorințelor lui, precum ne arată tehnica ectogenezei. De acum înainte, mașina compensează nu numai defectele ori alterările corpului, ci și limitele sale culturale. Și atunci când o anumită știință prost condusă nu îndepărtează omul de corpul său, ea îi propune unul infailibil, precum cel indus de organismele modificate genetic (OMG)! Nu e în cele din urmă decât o altă manifestare a acestei respingeri a respectivului corp care jenează într-atâta omul modern. Așadar, corpul a pierdut caracterul său de dat fundamental al persoanei, transformându-se într-un „lucru” exterior omului, susceptibil de aproprierea cu același titlu precum obiectele și asupra căruia poate să se exercite – în funcție de opțiunile persoanei – drepturi subiective.
În fine, în al treia rând, e de observat un anume raport între om și societate. Modul în care Declarația din 1948 consideră omul în raporturile sale cu colectivitatea operează un important reviriment în raport cu concepția în materie de până atunci. Contractualismul Declarației franceze a drepturilor omului și ale cetățeanului din 1789, de exemplu, impunea, așa cum o arată chiar titlul său, o distincție axiologică între „om” și „cetățean”, unul fiind condiția obligatorie a fiecărui individ (orice individ e om), celălalt o condiție facultativă (orice om nu e în mod obligatoriu cetățean). Tot așa, unul trimite la ideea potrivit căreia oamenii s-ar naște liberi și ar fi purtători de „drepturi naturale și imprescriptibile”, altul la principiul conform căruia statul, format de o „asociație politică” a oamenilor deveniți cetățeni, ar avea ca scop „conservarea” acestor drepturi, printre care, în mod evident, proprietatea. Individul de la 1789 era scufundat într-un mediu social care îi era ostil și de care trebuia să se protejeze, și aceasta nu prin propriile sale forțe, fiind incapabil pentru asta și pentru care motiv a părăsit starea de natură, ci prin cele ale statului, acesta din urmă nefiind gândit decât în această perspectivă conservatorie. Astfel, cetățeanul nu ar avea față de stat și de comunitate decât drepturi. Așadar, în acest context istoric primar în materie, conform contractului social numai statul suporta sarcina îndatoririlor, logică pe care o vom regăsi ulterior, de exemplu, în Convenția europeană a drepturilor omului din 1950. Avertizați de atari critici, redactorii Declarației universale au evitat asemenea resorturi contractualiste, deși și-au asumat cele două versiuni ale persoanei, respectiv una intimă (corpul, spiritul), și o alta socială (comunicare, grupe sociale etc.). Dar s-a înțeles să nu se mai opună omul natural și omul social: cele două aspecte sunt în mod necesar gândite ca alternative. Dimpotrivă, prevederile art. 29 (1) ne arată un individ plonjat în comunitatea națională, în care nu este niciun loc de dizolvare și nici unul redus la apărarea propriilor drepturi și interese: comunitatea „în care numai libera și deplina dezvoltare a personalității sale e posibilă” e, din contră, locul necesar al dezvoltării plenare a persoanei. Această funcțiune de ordin social întărește atât exigența față de acesta: puterea suverană a statului, expresia acestei ordini e responsabilitate, ea este întoarsă spre dezvoltarea persoanei, contra oricărei deformări care ar viza fie a da prioritate unui subiectivism radical, distrugător de îndatorire socială sub pretextul libertății și al drepturilor, fie a acorda invers primatul unui obiectivism social care nu ar avea în vedere decât omul-colectiv. În acest context, căutarea unui echilibru între personalitatea și prezența persoanei într-o sferă socială dată e mai dificilă, care ridică, se știe, chestiunea contururilor precise ale acestei „libertăți” impenetrabile. În fața Comisiei ONU privind violarea drepturilor omului și mai ales a Adunării Generale problema va reveni, adesea, de a ști dacă oamenii se nasc, sunt ori trebuie să fie liberi și egali în demnitate și în drepturi și ceea ce înseamnă în mod real o atare libertate. În cele din urmă s-a impus ideea că art. 1, văzut în ansamblu cu art. 29 (1), ne arată un om menit prin natura sa să întrețină legături cu alții, compuse din drepturi și îndatoriri.
Depășind cadrul exclusiv al drepturilor subiective, DUDO aduce astfel un element prețios pentru epoca noastră, abandonând viziunea în care numai statul are poziție de debitor în ecuația drepturilor fundamentale. Obligat a nu privi decât drepturile subiective și a neglija câmpul obligațiilor individuale, s-a eșuat în a identifica alți „responsabili” decât statul. Și chestiunea tehnologică relevă mai degrabă limitele unei scheme atât de reductoare. Din moment ce un individ (persoană fizică ori juridică/morală) concepe tehnologii intrusive ori utilizează tehnici într-un scop care compromite demnitatea umană, sistemul balansează. Și cu atât mai dificil va fi să se stabilească un regim de responsabilitate a întreprinderilor de exemplu, de pildă un proiect de convenție privind răspunderea firmelor care ar fi mai ales relativ la obligația statului de a face să se respecte drepturile omului în sfera întreprinderilor.
Declarația universală de acum 76 de ani reclamă, dimpotrivă, o responsabilitate individuală în materie de drepturi ale omului. Aceasta nu se naște dintr-o „îndatorire de a respecta”, una oglindă a drepturilor și care nu ar avea un veritabil conținut. Ea se ivește astfel din obligații mai fundamentale, după modelul art. 13 al anteproiectului Secretariatului în termenii căruia „e o îndatorire către societate de a prezenta informații și știri cu loialitate și imparțialitate”.
2.2. Evoluții și precizări de etapă. Globalizarea a avut printre consecințele sale și o mercantilizare fără precedent a valorilor până atunci prezentate ca non mărfuri, fiind protejate prin extracomercialitatea lor. Mondializarea schimburilor a fost însoțită de eliminarea aproape totală a piedicilor din circulația mărfurilor. În acest context de evoluții lista elementelor aferente „persoanei umane juridice” (concept inventat în vederea „menținerii unității persoanei umane și a evitării ca aceasta să fie privată de atributele juridice indispensabile demnității sale”)[3] devenite mărfuri nu a încetat să se amplifice: imaginea omului, viața sa privată prin intermediul datelor personale, genomul uman, celulele corpului uman, sângele, organele sale circulă pe piață și sunt noi mărfuri afirmate ca atare.
În noua filosofie de percepere a drepturilor umane existența persoanei aparține unei interiorități care conduce la îmbogățirea constantă și se exteriorizează în multiple moduri. Aceste bogății circulă între subiect și lume prin vectorul schimburilor necomerciale, care au fost integrate mai mult sau mai puțin. Un subiect poate în mod cert să-și exploateze imaginea sa, opera, mediul în care a crescut sau trăiește în prezent ori să lase pe piață datele pe care le livrează lumii virtuale. Dar niciunul din aceste lucruri nu poate fi pe deplin înțeles, transmis, evaluat, în special prin intermediul unui preț. Dreptul are ca misiune prezervarea prin mijloacele sale – chiar dacă acestea par ca sărace față de mizele și interesele contrarii –, care își găsesc unitatea lor în „persoana umană juridică”. Ea nu ar fi, în această perspectivă, o prezență pentru sine, ci una în lume, o prezență la altul. În scopul de a se realiza i se conferă libertatea de a intra în relație, veritabilă sursă de a fi. Într-un atare spațiu, dreptul – inclusiv cel internațional – pierde câteva din reperele sale. Cu toate acestea, el rămâne, totuși, crucial atâta timp cât asigură, grație experienței sale asupra ființei umane, o linie de salvgardare. Este vorba de a garanta un spațiu în cadru căruia nu răspunde fenomenului personal și radierii sale; acesta din urmă, întemeiat pe dorința de a accede și de a conștientiza, fără a poseda, fără a consuma. În acest sens se vorbește de emergența unei normativități interne, regionale și mai ales internaționale apte să exprime persoana umană în centrul unui univers juridic mondializat și axat în principal în jurul valorilor mercantile. Dreptul ar putea ca atare să dezvolte o gândire specifică asupra persoanei orientate spre un devoir être al cărei element esențial e relația cu lumea și cu altul. În această perspectivă, normele ar putea să se fondeze pe interioritatea ființei umane, într-un plan de egalitate ontologică. Important e acum să se protejeze persoana față de riscurile de apropiere a manifestărilor sale diverse (elemente ale corpului, datele personale, creația etc.) și de distrugere a cadrului său de expresie (mediul, în primul rând). Dar spre a evita ca această protecție să sfârșească prin a pierde orice sens față de imperativele dominante (în particular legate de globalizarea economică), e necesar un efort teoretic de justificare, menit să expliciteze ceea ce a devenit astfel în realitate persoana umană și dreptul, precum celelalte științe, poate acționa în vederea unei redescoperiri a aspirațiilor profunde ale ființei umane, pentru a-i răspunde din ce în ce mai bine.
2.3. Noile provocări. Printre evoluțiile cunoscute de societatea umană în ultimele decenii, progresele cunoașterii în materie științifică și de dezvoltare tehnologică, cu precădere în cadrul așa-zisei celei de a 4-a revoluții tehnico-științifice, constituie o nouă și fundamentală provocare pentru viziunea, conținutul și exercitarea (aplicarea) drepturilor umane proclamate în urmă cu 76 de ani și permanent îmbogățite în devenirea societății umane și a lanțului său de valori comune, esențiale. Dacă unele chestiuni apărute în acest context pot fi abordate și rezolvate prin o transpunere de soluții dobândite în privința protecției drepturilor omului la noile problematici, numeroase dezvoltări în materie de progrese științifico-tehnologice nu au putut să fie anticipate de redactorii Declarației, nu au avut cum să fie sesizate și asimilate treptat, din cauza impunerii lor bruște și radicale în ultimii ani (ca, de exemplu, mutația ChatGPT afirmată în noiembrie 2023) și ridică astfel probleme inedite care reclamă soluții noi, inovante și transformatoare teoretico-practic.
Mai întâi una fundamentală, legată de perceperea locului și afirmarea rolului ființei umane în universul existențial, perceptibil juridic. Perspectiva celor trei vexațiuni aferentă tezei afirmată de Sigmund Freud în 1919, în sensul că Știința ar fi aplicat succesiv Umanității trei umilințe teribile în cursul istoriei sale, pare a fi completată cu o a patra, cea a „inventării” alternativei inteligenței artificiale, care ar prevesti chiar sfârșitul omului. Prima, cea cronologică, a fost opera lui N. Copernicus; demonstrând heliocentrismul, astronomul polonez punea în discuție doctrina unei Terre și deci a umanității în centrul universului. Cea de-a doua, de natură biologică, avea să vină din partea și pe calea teoriei evoluției; potrivit lui Ch. Darwin, specia umană nu mai e separată de restul regnului animal, iar homo sapiens are specii apropiate. În fine, cea de a treia vexație era cea psihologică și se considera că ar fi aplicat și lovitura de grație; dezvoltările lui Freud asupra inconștientului negând independența și deplina suveranitate a conștiinței umane, privează omul de un atribut fundamental, considerat ca dobândit după Sfântul Augustin… liberul arbitru! Omul ca ființă centrală, unică și liberă ieșea învins dintr-o bătălie provocată și întreținută prin propria-i acțiune de cercetare a științei și promovare a tehnicii.
La un secol de la ultima dezamăgire existențială majoră iată că, acum, prin revoluția inteligenței artificiale în ritm accelerat și după etapa ChatGPT se prefigurează tot mai amenințător cea de-a patra vexațiune, chiar cu titlu de negare definitivă și alternativă de înlocuire deplină. De acum înainte mașina nu se mai limitează la a mai acoperi lipsurile noastre, ea inovează, inventează, creează. O atare accelerare a ofensivei noilor tehnologii ridică probleme majore. Prima, de ordin economic, privește înlocuirea omului de către robot pe piața muncii; cea de a doua, e natură societală, și e chemată să redefinească noțiunea de adevăr la ora deepfake de masă; în fine, cea de-a treia e filosofică și se referă la însăși natura omului, la momentul în care activitățile sale sunt preluate de calculator. În acest fel diferențele între om și mașină tind a se șterge treptat, umanul confundându-se tot mai mult cu creația sa științifico-tehnică, cu mașina humanoidă, în cursa afirmării și impunerii alternativei sale artificiale. În orice caz și cel puțin pentru acest moment conferind mașinilor capacitatea de a imita procesele creative, riscăm să diluăm singularitatea și autenticitatea umană. Păstrarea și apărarea, inclusiv prind drept, a primatului și chiar a existenței creației spiritului uman devine o prioritate.
Din această perspectivă, prima miză a unui demers de această natură o reprezintă răspunsul la întrebarea: care sunt schimbările aduse de noile tehnologii care nu au putut fi anticipate de redactorii Declarației universale din 1948 și dezvoltările sale, reprezentate în principal de cele două pacte din 1966 privind drepturile civile și politice și, respectiv, cele economice, sociale și culturale?
El se impune a fi circumscris în formularea sa la două aspecte complementare și chiar interdependente; pe de o parte, care sunt consecințele (pozitive ori negative) ale dezvoltării noilor tehnologii asupra drepturilor omului afirmate pe soclul proclamat în urmă cu 76 de ani, iar, pe de alta, dacă aceste evoluții (dezvoltări) pe care le-au provocat au determinat ori ar trebui să conducă la consacrarea de noi drepturi ale omului ce ar putea fi adăugate catalogului drepturilor umane existente.
3. Dezvoltarea dimensiunii normative. Văzută ca un catalog al drepturilor umane indivizibile și inalienabile Declarația semnată la 10 decembrie 1948, la Paris, era concepută și ca un ghid politic cu vocație universală spre folosința tuturor națiunilor și a generațiilor prezente și viitoare. Deși fără caracter obligatoriu, ea are o posteritate normativă excepțională; în acest sens, nu numai că a inspirat toate convențiile internaționale privind protecția drepturilor umane care au fost adoptate ulterior, dar și un anumit număr de constituții naționale, în special în noile state apărute pe harta lumii după 1945, generând un amplu proces de constituționalizare în materie. În același timp s-a creat și un sistem instituțional adecvat. Declinându-le de-a lungul deceniilor ce au urmat, prin intermediul rezoluțiilor adoptate de Adunarea Generală ori ratificările internaționale a convențiilor obligatorii, ONU a lărgit progresiv soclul lor juridic constituindu-se un veritabil sistem internațional menit să garanteze exercitarea și respectarea de către statele semnatare a DUDO și a convențiilor pertinente ce i-au succedat. În scopul dezvoltării acestei protecții universale au apărut apoi în mod succesiv sisteme de protecție a drepturilor umane specifice la nivel regional dotate cu mecanisme proprii și, în special jurisdicționale, care garantează posibilitatea recurgerii la diverse jurisdicții în caz de violări presupuse ori dovedite ale drepturilor umane recunoscute și consacrate ca atare. În 1966, după douăzeci de ani de discuții și negocieri, ONU a adoptat, în final, două instrumente juridice relevante în materie, Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice (PIDCP) și Pactul internațional relativ la drepturile economice, sociale și culturale (PIDESC) și cele două protocoale adiționale. Acestea din urmă instaurau Comitetul Drepturilor Omului (1966), un mecanism de protecție propriu numai PIDCP și un altul care cerea abolirea pedepsei cu moartea (1989). Ansamblul format din DUDO și cele patru instrumente desăvârșeau compunerea a ceea ce s-a denumit de atunci înainte Carta internațională a drepturilor omului (International Bill of Human Rights). Dacă PIDCP cere statelor să se abțină de a impieta asupra libertăților individuale ale cetățenilor lor, PIDESC, la rându-i, obligă părțile semnatare a subvenir nevoilor indivizilor care le compun, un obiectiv mult mai dificil de evaluat și de a-l face să fie îndeplinit. Protocoalele adiționale au rămas ca atare instrumente facultative și nu au fost ratificate, prin aceasta, de toate țările semnatare ale Pactelor. În 1991 Comisia ONU privind violarea drepturilor omului a stabilit mecanisme de anchetă în țările membre. Doi ani mai târziu, în 1993, Programul de acțiune, zis „de la Viena”, definit de conferința mondială a drepturilor omului desfășurată sub egida ONU, a fost semnat de 71 state din cele 193 membre ale Națiunilor Unite. Documentul reafirmă centralitatea principiilor enunțate în DUDO și precizează că „Toate drepturile omului sunt universale, indivizibile, interdependente și intim legate între ele. Comunitatea internațională trebuie să le trateze în lume în mod egal și echitabil, în același fel și cu aceeași importanță”. Atunci când trebuie luată în calcul importanța particularităților naționale și regionale și de diverse origini istorice, culturale și religioase, este de datoria statelor, independent de sistemele lor politice, economice și culturale să promoveze și să protejeze toate drepturile omului și libertățile fundamentale. Programul de la Viena acordă un mare rol democrației și dezvoltării economice și sociale, considerate ca făcând parte integrantă din aceste drepturi. Declarația adoptată cu această ocazie a creat o nouă agenție specializată, Înaltul Comisariat pentru Drepturile Omului, cu sediul la Geneva, destinat să centralizeze toate activitățile relative la drepturile omului desfășurate în cadrul ONU și asumă funcția de secretariat pentru Consiliul Drepturilor Omului. S-a cerut tuturor statelor semnatare să stabilească instituții independente și pluraliste destinate să garanteze respectarea drepturilor umane la nivel național, potrivit principiilor de la Paris enunțate în 1993.
În acest cadru general și sub impulsul evoluțiilor societale au fost dezbătute, consacrate și garantate noi drepturi umane, de mediu, la dezvoltare, la pace ș.a., s-au instituit și alte dispozitive interne și internaționale de supraveghere a respectării lor și s-au angajat chiar noi demersuri de codificare a lor, inclusiv sub forma de noi pacte, care să fie adăugate sistemului onusian din 1966.
Acum a venit timpul ca, în spiritul originar și din perspectiva imperativului adaptării rapide la noile realități a Declarației universale, în contextul impactului accelerat al celei de-a 4-a revoluții tehnico-științifice să apreciem dacă nu s-ar impune o „inovație” pe măsură și în materia drepturilor umane. Limitându-ne în acest cadru doar la enunțarea ei ar fi vorba, pe de o parte, de recunoașterea, dezvoltarea și garantarea unei noi generații/categorii de drepturi, cea de-a patra, vizând drepturile (umane) privind inteligența artificială, iar, pe de alta, elaborarea și adoptarea unui pact special care să se integreze sistemului onusian pertinent. Cel de-al patrulea, Pactul relativ la drepturile umane privind inteligența artificială, ar completa seria celor două protocoale din 1966 referitoare la drepturile civile și politice și, respectiv, la drepturile economice, sociale și culturale și s-ar adăuga preconizatului, cel de-al treilea, Pact internațional privind drepturile umane la mediu, deja avansat.
La nivelul preocupărilor de reglementare pe viitor rămâne de văzut dacă inițiativele ce vor fi întreprinse de alte organizații internaționale, cu vocație universală ori regională se vor înscrie în aceeași tendință a organizațiilor europene ori vor urma o altă traiectorie. Organizația Națiunilor Unite, al cărei rol apare pentru moment unul departe de a fi centrul de încadrare juridică a IA, pare a nu avea altă opțiune decât cea de a anticipa riscul unei articulări delicate a obligațiilor internaționale. Ea o va face înscriindu-se într-un demers de cooperare instituțională cu ansamblul organizațiilor internaționale implicate în ceea ce putem considera „guvernanța internațională a IA”. În afara unei atare perspective, elaborarea cadrului juridic pertinent riscă să opereze în cerc închis și în mod fragmentat, având în vedere multiplicarea inițiativelor concurente.
* Cuvânt introductiv rostit în cadrul conferinței internaționale „Drepturile omului și provocările Inteligenței Artificiale (IA)”, consacrate Zilei internaționale a drepturilor omului, 10 decembrie 2024.
[1] E. Sadin, Nous vivons un moment unique de l’histoire de l’humanité, qui voit des machines s’emparer de ce qui nous constitue, tribune „Le Monde”, 4 decembre 2024.
[2] Potrivit studiului anual al Federației Internaționale de Robotică, publicat în septembrie 2024, peste 4,2 milioane de roboți industriali sunt activi în lume, în creștere cu 10% pe an. China e în fruntea acestei piețe ca număr de instalații, urmată, la distanță, de Japonia. S.U.A., Coreea de Sud și Germania (Ch. De Laubier, V. Denys, Humanoïdes, IA… La nouvelle ère des robots est arrivée,„Le Monde”, 8 decembrie 2024).
[3] I. Moine-Dupuis, Essai sur les fondements d’un droit international de la personne humaine juridique, Editions LexisNexis, Paris, 2014.
Un material Legal Marketing
