În adâncul pădurilor străvechi din nordul României, jurnalistul BBC și cineastul Nick Thorpe discută despre administrarea silvică cu un expert grizonat numit Ion Barbu („John Bărbosul”).
Silvicultorul vede un brad înalt căzut. Ajunsese în acel stadiu numit în germană Zerfallsphase – „o perioadă de descompunere, când arborii mari se prăbușesc, dar continuă să joace un rol important la solul pădurii” în calitate de gazdă generoasă a ciupercilor și diverselor animale.
O mare parte a întinderii vaste parcurse de Thorpe în călătoria lui prin lanțul montan care se arcuiește prin Europa de Sud-Est, a cărei descriere e înțesată cu detalii istorice, pare a fi ajuns în propria ei Zerfallsphase. Trunchiurile impunătoare ale sistemelor și societăților prăbușite zăgăzuiesc orice potecă: nici nu mai cresc, dar nici nu poți spune c-ar fi murit, potrivit Rador Radio România.
Carpații se întind din Slovacia prin Polonia, Ucraina și România ca un „cerc întunecat” ori o „magnifică potcoavă” de vreo 1.500 de kilometri. Thorpe nu le urmează întregul traseu de la un cap la altul, ci se bazează pe un potpuriu de excursii și reportaje izvorâte din trei decenii de cunoaștere – și dragoste – pentru aceste tărâmuri pitorești profund marcate de trecut, care au „crescut sub povara propriei istorii”. Locurile sălbatice și creaturile pe care le adăpostesc acestea colorează fiecare colț al narațiunii nuanțate și agreabile. Însă acea „sălbăticie” din titlu e mai degrabă amăgitoare. După cum observă însuși Thorpe pe un nou traseu de drumeție care șerpuiește prin toată Transilvania, „omul le-a dat formă acestor dealuri și a însămânțat frumosul oriunde s-a dus, deliberat sau accidental”. Până și urșii și lupii trăiesc aici în umbra omului.
Din pădurile de arini ale „Micilor Carpați” ai Slovaciei, descriind o curbă colosală până la defileul Porților de Fier de pe Dunărea care desparte România de Serbia, Thorpe parcurge pe jos ori călare peisaje marcate sau însemnate cu cicatrici de o istorie crâncenă. Episodică și plină de paranteze, cu salturi între locuri și excursii, cartea lui pune accent pe culoare, caracter și căldură – cu care te răsfață din belșug – în detrimentul trăsăturilor literare austere. Știe să zugrăvească cu pricepere complexitatea haotică a pădurilor de foioase în antiteză cu uniformitatea regimentelor de „conifere cu creștere rapidă”.
Prin comparație cu Europa de Vest, o mare parte a peisajului pare incredibil de neatins. România găzduiește două treimi din „pădurile ancestrale” ale întregului continent: Transilvania ei pitorească îl atrage acum nu numai pe Regele Charles (care a renovat o casă din Zalánpatak), ci și o mulțime tot mai numeroasă de eco-turiști. Însă acestea au fost dintotdeauna plaiuri disputate. Un activist ecologist născut la Paris i-a spus lui Thorpe în sudul Ucrainei: „mereu a existat un soi sau altul de imperialism” pregătit să întineze idila traiului în armonie cu pământul și clima.
Mari potentați războinici din Austria, Ungaria, Germania și Rusia (atât cea țaristă cât și cea sovietică) au ciopârțit Carpații în blocuri imperiale și post-imperiale, deși aceste înălțimi „nu au vreo naționalitate”. Thorpe observă delimitările incerte dintre oamenii muntelui și oamenii codrului. Naționalismul modern a înghesuit acest vârtej fluid de neamuri – rusini, lemkieni, huțuli, țigani, evrei, sași – în calapodul său rigid. În ziua de astăzi „cu cât ești mai bătrân […] cu atât mai strâmt e locul pe care-l numești acasă”. Loialitatea față de loc se mai poate ciocni și astăzi cu apartenența formală. Un pasaj răscolitor – unul dintre mai multe scrise după invazia Rusiei din 2022 – povestește cum ucrainenii care fug de înrolare se aventurează în traversări primejdioase ale crestelor înzăpezite spre România. Unul dintre ei explică: „Pentru mine familia contează mai mult decât țara”.
După prăbușirea comunismului noi bestii au început să cutreiere crestele și văile. Investitori străini rapace, în cârdășie cu pungașii locului, văd aceste păduri, islazuri și râuri ca pe o mină de aur numai bună de jefuit. Și nu doar la figurat: una dintre poveștile relatate de Thorpe despre lupta comunității cu puterea corporatistă amintește campania contra reluării exploatării aurului la Roșia Montană din Munții Apuseni ai României, unde săpaseră odinioară legionarii Romei. Paradoxal, tocmai acest patrimoniu antic a ajutat la oprirea planurilor de a se căsca acolo o carieră enormă: „existența vechilor mine a salvat regiunea de la lovitura letală a uneia noi”.
De la urși la albine și până la beri (toate cu rol important), Thorpe e în căutarea celor care vor să conserve și să revigoreze. Îi celebrează pe pionierii care îi insuflă o nouă viață „pădurii moarte” din trecut, deși încă productivă, după ce arborii masivi ai imperiului și ideologiei s-au prăbușit. Mulți dintre ei, precum talentatul sculptor huțul Iuri din Ucraina, au în față aceeași dilemă: „Cum să păstrezi tradiția fără să o transformi în kitsch-uri pentru turiști, într-o imitație a autenticului?” Întrebarea ridicată de Thorpe continuă să atârne în aerul proaspăt al Carpaților. Între timp cartea lui ar trebui să ademenească – cu tot șarmul ei discret – cititorul captivat, și vizitatorii, pe acești îndrăgiți coclauri.
