Interviu cu Vlad Topan, președintele Institutului Ludwig von Mises România și conferențiar universitar ASE.
Tratamentul discriminator de care se "bucură" învățământul privat din România din partea guvernului a fost în atenția opiniei publice în ultimele săptămâni, atât impozitarea grădinițelor, școlilor sau liceelor private, cât și neaplicarea principiului "finanțarea urmează elevul" trezind controverse. De altfel, guvernul a anunțat că va scuti, printr-o ordonanță de urgență ce urmează a fi adoptată marți, unitățile de învățământ private preuniversitare de la plata impozitului pe profit. Cu toate acestea, a miza pe o atitudine non-discriminatorie, poate chiar prietenoasă, a statului față de formele autentice de învățământ privat ar fi totuna cu a spera de la un monopol protejarea concurenței, crede Vlad Topan, președintele Institutului Ludwig von Mises România și conferențiar universitar (Academia de Studii Economice, Facultatea de Relații Economice Internaționale).
În opinia sa, impozitarea învățământului privat preuniversitar și neimpozitarea celui universitar ar putea fi explicată prin setea de venituri la buget (inelasticitatea mai ridicată a cererii la nivelul grădinițelor școlilor și liceelor) și prin faptul că pentru politicieni "măcar în perioadele de opoziție, mediul universitar în general și cel privat în particular (ridică provocări mai modeste ca profesor) reprezintă un refugiu căldicel și onorabil pentru refacerea forțelor politice, în vederea următoarelor runde electorale".
Sunteți unul dintre susținătorii activi ai diferitelor forme alternative de educație. De ce credeți că statul român desfășoară o adevărată politică de discriminare a formelor de învățământ privat?
Văzând întrebarea dvs. nu pot rezista gândului care mă trimite la momentul în care Hristos se apără de acuza că ar scoate demonii posedat de demoni fiind, observând că asta ar echivala cu o dezbinare ilogică, nefirească și ne-sustenabilă a împărăției celui rău. A miza pe o atitudine non-discriminatorie, poate chiar prietenoasă, a statului (prin autoritățile sale de resort) față de formele autentice de învățământ privat ar fi totuna cu a spera de la un monopol protejarea concurenței; de la un sistem bazat pe uniformitate și standardizare să ocrotească diversitatea; de la un sistem bazat pe principiul arcanului să-și seducă totuși recruții; de la constrângere, libertatea ș.a.m.d.
Dar nu deținem noi monopolul asupra discriminării învățământului privat, ca să zic așa. Probabil că testul cel mai elocvent cu privire la atitudinea autorităților față de acesta este cel al statutului legal al educației în familie (homeschooling). Și aici România stă destul de rău (sistemul amintit este formal legal, dar sever restricționat, cu amendamentul că există modalități cvasi-legale de evitare a restricțiilor), dar în compania „selectă” a Germaniei (interzis, conform unei legislații adoptate în perioada nazistă, încă în vigoare și recent girată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasburg), Suediei (restricționat sever spre interzis) sau Spaniei (statut neclar, mai degrabă interzis).
Finalmente, dacă luăm ideea de învățământ privat cu adevărat în serios – și asta presupune existența cel puțin a unei oaze, alta decât statul (familia, parohia, confesiunea sau orice alte structuri și organizații private, corporatiste, pe profit sau nu, fundații, asociații, cluburi etc.) cu putere ultimă de decizie în materie educațională (fără acreditări de stat, fără „evaluarea calității”, fără programă sau calificarea personalului impusă într-o formă sau alta etc.) atunci nu pot să nu constat că termenul de "discriminare" e un trist eufemism. E vorba mai degrabă, la noi ca și aiurea, de o surdă prigoană. După falimentul socialismului economic (dacă-mi permiteți această forțată compartimentare) și al socialismului monetar, va trebui să internalizăm pe viitor, mai de voie, mai de nevoie, falimentul socialismului educațional.
Principiul "finanțarea urmează copilul" este legiferat în legea educației încă din 2011, însă nu a fost niciodată aplicat. Credeți că principalul motiv este unul exclusiv bugetar sau există și alte posibile motivații?
Nu cred că motivul este unul bugetar. Până la urmă, dincolo de "tehnicalități", copii și tinerii finanțabili sunt aceeași, nu? Mai degrabă cred și eu, ca și alți analiști, că tărăgănarea vine din panica autorităților cu privire la posibilul efect coroziv (în ochii lor) al acestui principiu în sfera unităților de învățământ de stat (forțate la un anumit tip de concurență care ar pune mai multă presiune pe manageri și profesori).
Trebuie să vă spun, însă, că eu nu sunt adeptul acestui principiu nici măcar ca second best. Cred că în ultimă instanță ar compromite bruma de învățământ privat care a răsărit în ultimii ani (grădinițe, școli primare și gimnaziale, licee). În situația actuală (când „banii nu urmăresc copilul”) învățământul privat are o anume componentă eroică, cu pronunțat efect pedagogic, după părerea mea. Nu doar că statul nu-ți dă bani să-ți educi copilul la școala privată, deși te obligă să-l educi (în sensul stabilit de el, oficial, firește). Îți și ia oricum din taxe bani pentru a întreține școlile publice. Această situație are însă efectul pedagogic de care spuneam (pentru părinți și pentru cei din școlile private, manageri și profesori) al plasării potrivite, corecte a prezenței etatiste în context.
Ca manager, director sau profesor, înțeleg că, bifând rigorile statului cât să nu mă închidă ca unitate de învățământ, nu pot miza pe altceva decât pe satisfacerea nevoilor părinților și copiilor care mă frecventează și plătesc bani, de regulă serioși. Ca părinte, oricum triez repede între cerințele "oficiale" pe cele utile (de regulă foarte puține; și ele ar fi fost bifate oricum și din interes propriu) de cele aiurea (majoritatea) și cer de la furnizorul de servicii educaționale conținut laolaltă cu un permanent feed-back. În ciuda mariajului forțat tripartit (stat – școală – părinți) eforturile relevante (părinții și școala) trag în direcția care trebuie. Dezetatizarea unui astfel de sistem e – în măsura în care ar ajunge până la urmă să se realizeze – un proces natural, firesc, de completare a eforturilor prealabile.
Pe de altă parte, intervenția statului, care descoperă dintr-o dată și-n acest sector stindardul nediscriminării (aici între „privați” și „de stat”), deși cu aparente virtuți, strică tocmai contextul de care am vorbit. Banul greu de obținut și de menținut, dobândit de la părinții care trebuie mulțumiți nu cu povești, ci cu servicii educaționale de calitate, sunt înlocuiți, cel puțin parțial, cu surse de la bugetul public, de-conectate de cerințele părinților, cu logica lor proprie de obținere (mai politizată, mai birocratizată, mai arbitră în raport cu conținutul propriu-zis al serviciilor educaționale).
În această situație, parteneriatul autentic părinți-școală privată se sparge. "Unitățile de învățământ privat finanțate de stat" vor redescoperi banii ușor de obținut care, chiar dacă nu sunt mulți, permit rabat calitativ serios (per total o eficiență atractivă). Vor re-descoperi oportunitatea acreditărilor, certificărilor, controalelor, standardelor oficiale etc. din teama proaspăt (re)descoperită și ea a membrului unui cartel de potențialii noi concurenți. Aceștia – contemplând portofelul bugetar totuși limitat – nu mai trebuie lăsați să intre în branșă „așa, oricum”. Spiritul anterior de tip piață liberă – voit sau nevoit, entuziast sau reticent – intră într-o relativă paragină și lasă loc unuia de tip corporatist (sau fascist) în care conectarea la stat și abilitățile politice revin în centrul atenției.
Ca să închei răspunsul la această întrebare – deja lungit peste măsură: din perspectiva dezideratului educației private autentice, sistemul de tip „finanțarea (publică; cea privată îl urmează vrând-nevrând) urmează elevul” (în privat sau la stat, sub auspiciile generale ale statului ca garant ultim) poate fi descris, după părerea mea, prin prisma zicalei „pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești”. Și are toate șansele să compromită finalmente, ideea de învățământ privat.
Care credeți că este motivul pentru care statul român scutește de la plata impozitului pe profit numai instituțiile de învățământ superior private, nu și grădinițele, școlile, primare, gimnaziale sau liceele private?
Nu pot decât să speculez aici. Probabil e un soi de program asistențial corporatist (englezii îi zic „corporate welfare”; echivalentul ajutorului de șomaj pentru firme). Aș vedea două motive plauzibile pentru o astfel de situație.
Mai întâi, devotamentul părinților pentru proiectul numit educația copiilor este, cred, cu atât mai mare cu cât vorbim de vârste mai mici, tocmai pentru a le oferi "ce-i mai bun", "o șansă/cât mai multe șanse", "mai mult decât am avut eu", "un start bun în viață" etc. Asta înseamnă, în jargon economic, că cererea pentru servicii educaționale la vârste mici să fie relativ mai inelastică. Dacă prețul crește, părintele va face tot posibilul pentru a se replia pe alte direcții până să ia decizia de a tăia din porția educației copilului. Din perspectiva politicianului, tocmai în astfel de sectoare și situații e bine să taxezi. Contingentul avut în vedere "duce” mult. Spre segmentul vârstelor mari – și, deci, la limită, pentru învățământul superior – percepția e mai puțin dramatică și, în consecință, cererea mai sensibilă la preț (și implicit, taxare).
În al doilea rând, cred că nu e un mister sau un secret pentru nimeni că există între învățământul universitar (inclusiv cel așa-zis privat, firește) și sfera politică un important trafic de personal. Sfera universitară conferă, încă, prestigiu. La nivelul funcțiilor de profesor universitar, este satisfăcătoare chiar și financiar. Fie tot timpul, fie măcar în perioadele de opoziție, mediul universitar în general, și cel privat în particular (care, având nefericitul privilegiu de a fi cules studenții care n-au încăput la stat, ridică provocări mai modeste ca profesor), reprezintă un refugiu căldicel și onorabil pentru refacerea forțelor politice în vederea următoarelor runde electorale. Datorită acestui "trafic" de personal inclusiv capacitatea de lobby a sferei universitare o depășește sensibil pe cea de la nivelele de învățământ inferioare.
Bryan Caplan (George Mason University), care-și educă în privat, acasă, copiii, a remarcat diferența dintre întrebările pe care le primește de la economiști și de la cunoscuți de altă formație profesională. De ce credeți că educația în familie (homeschooling) are în general o imagine mai bună în rândul economiștilor (sau cel puțin a unei părți a acestora) decât în rândul altor categorii profesionale?
E posibil ca eșantionul de economiști de care s-a lovit Bryan Caplan să nu fie prea reprezentativ pentru tagmă în general. Oricum, economiștii – dacă sunt cât de cât decenți profesional vorbind – sunt echipați să înțeleagă mai bine decât non-economiștii două lucruri strâns legate între ele. Întâi, că ordinea planificată și supravegheată centralizat, de sus în jos nu este singura posibilă; există și posibilitatea ordinii naturale, private, de jos în sus, în care planificarea se face descentralizat la nivel de individ, familie sau structuri micro bazate pe asocierea voluntară. Apoi, că sfera publică este "țara nimănui", în care resursele sunt alocate catastrofal și-n care, în cel mai bun caz, dictează lipsa oricărei agende (în cel mai rău dictează agendele cele mai nefaste). Acest din urmă lucru pare complet neverosimil pentru non-economiști, deși dacă i-ai întreba câtă încredere au în politicieni ar răspunde fără să stea pe gânduri că foarte puțină spre deloc.
Așadar, dai o șansă homeschooling-ului dacă dai în general o șansă inițiativelor private în orice domeniu. Te acomodezi mai ușor cu eventualele sale limite imediat ce înțelegi dimensiunea dezastrului din sfera publică. Ambele idei sunt monedă curentă în discuțiile economiștilor, lucru care ar putea sugera un răspuns și-o posibilă explicație la întrebarea dvs. și remarca lui Caplan.
În urmă cu două săptămâni ați lansat unul dintre seminariile private organizate de Institutul Mises Romania, cel adresat participanților cu cunoștințe economice mai avansate. Ce așteptări aveți de la acesta? Puteți face o comparație între un astfel de seminar și unul obișnuit?
Am lansat deja de la jumătatea lunii octombrie atât Seminarul Mises, dedicat studenților avansați – chiar observam că anul acesta este aproape unul post-doctoral, ceea ce îl apropie în spirit de modelul său, anume seminarul vienez coordonat de Mises însuși în perioada interbelică – cât și seminarul Cărți mici, idei mari, dedicat inițierii în cele trei filoane de care ne ocupăm de ceva vreme la Mises România: economia școlii austriece, filozofia politică clasic liberală și libertariană, precum și spiritualitatea creștin-ortodoxă. Ambele sunt, de anul acesta, subsumate unui proiect mai amplu numit Academia privată în cadrul căruia ne propunem ca pe viitor să oferim un întreg program și portofoliu de cursuri, seminarii, workshop-uri, conferințe, școli de vară, training-uri, mentorat (în manieră clasică sau on-line) – toate valorificând cele trei filoane menționate anterior. Și pentru că m-ați întrebat punctual de așteptările legate de seminarul avansat, pot spune că de acum sper (între altele) ca pe viitor să dea corpul profesoral (the faculty, zic englezii) al "Academiei private".
Legat de diferențele dintre seminariile private și cele din învățământul public oficial, în care de asemenea activez de aproape cincisprezece ani, pot spune că diferențele sunt evidente, izbitoare chiar. Și am în vedere aici atât seminarul avansat, cât și pe cel introductiv. "La stat" atmosfera a devenit din ce în ce mai mult una de "lasă-mă să te las" în relația profesor – student. Se citește puțin, disponibilitatea de a prezenta și discuta ideile și argumentele este minimă (și pe cale de dispariție, aș putea, cu tristețe, observa), seminariile sau cursurile par să fie mai întotdeauna prea lungi și "parcă nu se termină odată".
"În privat" - și trebuie să atrag atenția că nu e vorba de acel "privat" consacrat la noi după 1989, ca remorcă docilă a sistemului de stat, fără posibilități de a ieși din rând din cauza controlului strict via sistemul de acreditare, ci de "privat" în sens pur; de altfel, seminariile organizate de noi nu au niciun fel de statut legal, oficial, de produse educaționale, încadrându-se la hobby-uri elevate, dacă vreți – acesta e spațiul în care educației private i-a rămas să se exprime – lucrurile stau diferit. Studenții, puțini, sunt interesați. De multe ori sunt cu lectura nu doar la zi, ci înainte. Vor să discute și să dezbată și senzația e că mai degrabă ședințele programate sunt insuficiente ca timp (fiind oricum mai lungi decât tradiționalul seminar academic de 80 până la 120 de minute). Și s-ar putea glosa tema diferențelor mult și bine.
În general, economiștii mainstream pun accent pe specializare, inclusiv în învățământ. Cu atât mai surprinzătoare este pledoaria recentă a unui laureat al premiului Nobel pentru economie, Edmund Phelps, care consideră, în articolul What Is Wrong with the West’s Economies?, ca esențială o reîntoarcere a sistemului de educație, inclusiv a celei economice, către valorile “umaniste”, către canonul literaturii clasice occidentale. Credeți că ar fi posibilă o astfel de detehnocratizare a învățământului și implicit a meseriei de “economist”?
Cred și eu că aspirația unei mari părți a cohortei economiștilor moderni la inginerie socială și reglaj fin al economiei (fine-tunning the economy) este iluzorie și constituie, vorba lui Nassim Taleb, un caz clasic de tiranie a experților. În acest sens și ideea că învățământul economic trebuie să aibă o alură tehnică, practică, pragmatică, aproape inginerească (implicit non-ideologică, non-doctrinară, non-istorică, non-culturală, non-reflexivă, non-teoretică) nu este decât o mare iluzie.
Și această iluzie e întreținută pe două direcții. Prima, mai puțin gravă, ar fi că învățământul economic poate pregăti concret și direct relevant pentru succesul în afaceri. Discuția e lungă, dar aici, viziunea e corectată inevitabil când fostul student și viitorul afacerist dă nas în nas cu ireductibilitatea dinamicii datelor pieței reale la formule, rețete și modele gata făcute. Descoperă, cu alte cuvinte, diviziunea muncii dintre economist și businessman. A doua direcție, mai nefastă deoarece nu are corecții naturale rapide și simple, este linia pe care o putem numi "tehnocratică". Anume că învățământul economic poate pregăti specialiști pentru poziții publice de decizie (de natură economică) care să intervină inginerește, "științific", în mersul economiei domolind-o precum face un jocheu priceput cu un cal nărăvaș.
Maniera clasică, cu mai puține pretenții și cu mai mult respect pentru textele clasice ale tradiției de gândire economică ar da, după părerea mea rezultate net superioare. Dar, pentru a înțelege unde suntem (și de unde am începe o astfel de reformă, dacă s-ar pune prin vreo minune problema), cred că o minoritate deconcertantă din rândul studenților cu care am lucrat de când activez pe linie didactică universitară au citit de la cap la coadă vreun text al lui Adam Smith („părintele economiei”) sau John Maynard Keynes (probabil cel mai cunoscut economist al secolului XX – fără ca asta să însemne că a fost și cel mai bun). Și observați că am zis să nu pledez pro domo, și nu i-am pomenit pe Menger, Böhm-Bawerk, Mises, Hayek sau Rothbard, că situația ar apărea ca și mai tristă. Dacă vreți, proiectul Academia privată de care am vorbit mai sus ar echivala cu o încercare de a implementa metode mai apropiate de cele clasice în educația economică (în condițiile în care la Institutul Ludwig von Mises – România asta se face deja demult).
Cum vedeți viitorul învățământului privat în România și nu numai?
Îl văd sfârtecat între veșnica posibilitate de a răzbate ca iarba prin crăpăturile trotuarului socialismului educațional, ferit, din diverși factori conjuncturali, de atenția oficială (pe de o parte) și la fel de permanenta posibilitate ca atenția autorităților să-l sufoce, mai ales cu reglementări și cu regularizări aparent binevoitoare, nu în ultimul rând finanțarea publică (pe de alta). Cred totuși că, dacă ne ferește Dumnezeu de războaie, revoluții, crize economice foarte grave, până la urmă va răzbi, deoarece judecata mea e că pe termen mediu și lung nimeni nu va mai trăi nici măcar cu impresia că în învățământul public se învață realmente ceva.
Copiii, elevii, studenții vor frecventa învățământul public dacă sunt obligați, dar părinții vor fi nevoiți să-și pună probleme fundamentale: Până la urmă la ce e bună educația? Ce înseamnă educația bună? Dacă nu se face în sfera școlarizării publice, unde anume se poate face? Și toate aceste întrebări – puse de părinți, bunici, unchi și mătuși, nu de miniștri, inspectori și parlamentari – vor căuta răspuns în singurul loc unde ar mai putea fi găsit: în sfera cooperări sociale private, anume a învățământului privat (în sensul cel mai propriu al cuvântului).
