Rapid și precis, Dan Isai desenează pe tabla albă din biroul său din Cluj strategia pentru următorii ani. Un cerc mare: Salad Box are azi vreo 43 de spații în România, “sau ceva de genul ăsta, deschidem mereu altele noi”. La 70, și-a cam atins limitele în țară. Deci ce urmează? O linie trasată rapid: teritorii noi. “Am deschis în Algeria și la Miami. Suntem deja în Ungaria”. Restul tablei albe se umple de cerculețe: concepte noi de restaurante, cafenele. Unele sunt în testare, altele doar pe hârtie: “Ce facem noi acum este să ocupăm cotă de piață”. Crede fără nicio îndoială că lanțurile care reușesc să ia cele mai bune spații în următorii 2-3 ani vor fi acolo pentru următoarele două decenii. În câteva cerculețe și linii a desenat o întreagă filozofie de cucerire de noi teritorii. Îl interesează să găsească modele ce pot fi multiplicate și tranformate în branduri. Globale, eventual. “Sunt o fire pragmatică” spune.
Dan Isai are 30 de ani. A fost angajat pentru foarte scurt timp, la o bancă. L-au promovat, avea succes. Dar nu i-a plăcut. A fondat Salad Box în Cluj în 2012, împreună cu patru prieteni. Când a vorbit prima oară despre ideea de a face un concept de restaurant bazat în întregime pe salate, prietenii și cunoscuții i-au spus că n-are nicio șansă. Între timp, a construit al treilea cel mai mare lanț de fast food din țară și a câștigat fel de fel de distincții. Printre ele, Emerging Entrepreneur of the Year, de la EY România. Toate acestea sunt interesante și relevante. Au în spate, până la urmă, o cifră de afaceri de aproximativ 20 de milioane de euro în 2016.
Dar mai interesant este că Dan e parte dintr-o nouă generație de antreprenori care gândește complet diferit. Conversația cu el e o călătorie în bucătăria uneia dintre cele mai interesante companii românești, dar și o privire în mintea unei generații căreia, generic, îi spunem Y. O generație care nu are granițe geografice, caută lucruri autentice și pentru care tehnologia este inseparabilă de business. Și pare a fi, dincolo de toate acestea, o generație cu o misiune.
Povestești într-un interviu că ideea pentru Salad Box ți-a venit când lucrai într-o vacanță Australia. Am citit și m-am gândit “ce copil privilegiat...”
Nu neapărat… (zâmbește). Să îți spun unde am lucrat în Italia: în pădure, tăiam copaci. Am un unchi care de asta se ocupă acolo și pe perioada vancațelor din facultate lucram acolo, cu pădurarii, de la ora 4 dimineața până seara, la 9 sau 10. Așa am vrut. Am zis că mă călește experiența. Am locuit în condiții greu de descris.
Și în America?
Am fost în vacanța de după clasa a XI-a. Acolo am împlinit 18 ani. Am mulți verișori născuți în Statele Unite. Am zis să le fac o vizită, dar părinții mei nu-și permiteau să-mi acopere mie două-trei luni de călătorie și distracție peste Ocean. Așa că dacă voiam să mă distrez și să vizitez o lună, a trebuit să muncesc două. Am lucrat în construcții…
Australia?
Zugrav. Am și acolo verișori și ei cu asta se ocupă, cu construcții.
Ai verișori peste tot în lume?
Mama are 100 de verișori primari… (îl amuză foarte tare uimirea mea, așa că merge mai departe). Soția fratelui meu vine dintr-o familie cu 10 frați. Bunicii noștri au fost cam 12 sau 13 frați și așa au fost și copiii lor. Venim dintr-o familie neo-protestantă, ca religie. Noi credem în familie, în copii. Așa că, da, avem rude peste tot.
CITEȘTE ȘI Radu Octavian: Când clădești un grup de 300 de milioane de euro și îl pierzi aproape complet Deci zugrav în Australia. Care e povestea salatelor?
E cald în Australia. Oamenii mănâncă multă salată. Așa cum avem noi aici KFC, ei au fast food cu salate. Și am zis “ce-ar fi dacă....?”. Am stat o lună acolo. M-am întors, i-am povestit soției, iar ea m-a întrebat ce mi-a venit, că doar nu aveam nicio treabă, nici cu bucătăria, nici cu restaurantele. Aveam atunci o mică firmă de publicitate, care trăia de pe o zi pe alta.
Oricum… Am pus ideile una peste alta și în toamnă, când ni s-a clarificat conceptul, am început să căutăm o locații. Am vrut să fie într-un mall, pentru că noi nu avem cultura mâncării stradale. Un prieten m-a ajutat să obțin un spațiu la Iulius Mall, în Cluj. Am semnat contractul în decembrie și trebuia să deschid în februarie-martie 2012. Nu aveam niciun ban.
“Cine spune că antreprenoriatul e poezie, nu știe ce spune. Dacă nu ai făcut tu, cu mâna ta, nu vei ști niciodată cum să crești și să adaptezi.”
Prietenii tăi nu ți-au nicio șansă, nu?
Un prieten, proprietar de restaurant, mi-a spus că sunt nebun. “În țara asta,” credea el, “carnea se mănâncă și între felurile principale”. Toți au fost sceptici. (face o mică pauză, de gândire) Trăim într-o țară în care oamenii nu au încredere nici în propriile idei, dar în ale altora.
Dar știam, cumva, că ideea va funcționa. Sunt de aceeași vârstă cu clienții noștri și am înțeles ce căutam cu toții: o alternativă mai sănătoasă pentru mâncarea fast food. Dacă aș fi avut 50 de ani, mi-ar fi fost mai greu…
Cum l-ai convins pe prietenul tău Daniel Lar să-ți împrumute 15.000 de euro?
I-am dat jumătate din companie. Între timp, suntem patru acționari. Dar i-am promis că, indiferent ce se va întâmpla, noi doi vom fi acționari egali. Și că vom încerca să păstrăm majoritatea. El nu e implicat în business și a venit de multe ori să îmi spună să mai iau din acțiunile lui. N-am acceptat. E vorba de un principiu. A investit la început pentru că avea încredere în mine, nu în concept neapărat. Am și acum pe undeva lista pe care am scris ce se întâmplă dacă nu merge, cum aș fi vândut frigiderele ca să îi dau parte din bani înapoi… N-a fost cazul.
VIDEO 1 Cum am creat sistemul de francize
Să ne întoarcem puțin la Iulius Mall, în iarna aceea din 2012…
(caută prin telefon o fotografie cu primul Salad Box. O găsește. E un loc modest, parcă rătăcit într-un mall prea mare: o vitrină banală, cu câteva scaune și mese lângă.) Uite, am deschis în 9 metri pătrați, cu patru oameni: doi angajați, fratele meu și soția lui. Știu sigur că am făcut primul training cu angajații la noi în living. Și rețetele le-am făcut cu soția și unul dintre băieți. Am vrut cutii de salată personalizate, să nu le mai aibă nimeni. Era să nu le avem nici noi, le-a adus fratele meu cu o oră înainte de deschidere, din București.
Aveam un copil mic, soția mea era însărcinată și noi stăteam și coceam crutoane noaptea, pentru că nu ne permiteam să cumpărăm. La 6 dimineața aprovizionam, noaptea la 11 făceam contabilitate. Eu ziua stăteam la casa de marcat și, între timp, făceam interviuri de angajare.
Cine spune că antreprenoriatul e poezie, nu știe ce spune. Dacă nu ai făcut tu, cu mâna ta, nu vei ști niciodată cum să crești și să adaptezi.
Când ai știut că va funcționa?
Primul client a venit cu o găletușă de aripi de la KFC și a luat salata de la noi ca garnitură. Al doilea și-a luat o salată lângă un meniu de la “împinge tava”. Al treilea a venit și a luat doar salată. În prima zi am vândut de 1.000 și ceva de lei și apoi din ce în ce mai mult. Clienții se tot întorceau. Atunci am știut.
Una dintre cele mai importante decizii pe care le-am luat în acea perioadă a fost să creăm sistemul de francizare, pentru a ne putea extinde rapid.
“Unul dintre principiile mele este să am ținte mari, dar să mă mulțumesc cu puțin.”
Crezi că ideea sau intuiția ta au fost, într-un fel, geniale?
Nu. Vedeam că piața merge în direcția aceea, către mâncare sănătoasă. Am zis că dacă reușesc să aduc produsul la un preț rezonabil, dacă e sănătos și dacă se adresează unei plaje largi de vârste, va merge. Peștele, de exemplu, e și el ok ca imagine. Dar acolo te bați cu preț, cu prospețime, cu o nisă îngustă, pentru că nu tuturor ne place peștele. Nu e un concept în care m-aș implica. Când creăm un concept, noi nu facem chestii generale, ci să acoperim o nișă de piață. Și când deții cinci nișe dintr-o piață care are șapte…
Eu cred în două lucruri. În ceea ce a spus Michelangelo despre inovație, că este ceva vechi, pus într-un context nou. Așa fost la noi cu salatele. Și mai cred că ideea e doar pe locul 4 sau 5 ca importanță. Timing-ul e cel mai important la un startup. Dacă azi ar veni cineva să facă ce facem noi în România, i-ar fi aproape imposibil.
CULISELE UNUI PLAN DE CUCERIRE
Dan Isai și Radu Lupaș contemplă un perete acoperit cu schițe, fotografii și reprezentări grafice ale unor restaurante. Radu Lupaș este șeful de operațiuni, unul dintre parteneri și prieten de ani de zile cu Dan. Iar peretele este acoperit cu 15 metri pătrați de reprezentări ale noului design pentru Salad Box. “De necopiat” crede Radu. Faianța, verde ca marea, e lucrată manual în Italia. “Cea mai scumpă din lume” remarcă Dan. Lămpile? Design al uneia dintre cele mai mari case. “Și fii atentă! Aici, în mijloc, este o vitrină cu verdețuri, semnătura noastră” spune fondatorul. Modelul e atent studiat și desenat și va fi replicat în toate zecile de restaurante din toate mall-urile din țară. Și de afară. E o imagine cu care Salad Box are ambiția de a cuceri lumea. Au restaurante în Ungaria și Germania. La mijlocul lunii august, au ajuns în Miami și în Algeria. Marea Britanie și Țările Scandinave urmează. India? “Sigur”.
Dincolo de Salad Box, băieții de Cluj planifică, parcă, o invazie: concepte noi pentru adolescenți, familii, iubitori de cafea, amatori de carne. “Eu nu gândesc pentru un oraș sau o locație. Dacă nu poate fi mare, nu-l fac”. Crede că, în doi sau trei ani, vor fi cel mai important actor în industria de food din România. “Bucătăria” strategiei de expansiune arată matematic de simplu.
“(Algeria) e România de acum 20 de ani, iar potențialul e imens. Riscul, de asemenea. Algeria e pariul nostru pentru piața arabă.”
Vorbești despre decizia de a crea sistemul de francizare ca despre una dintre cele mai importante. De ce ai ales acest mod de a crește?
În 2012, după ce am deschis primul Salad Box în aprilie, am așteptat până în decembrie pentru a deschide al doilea restaurant. Aveam cereri din partea unor prieteni care doreau să deschidem împreună. Am zis să încercăm. Unul dintre principiile mele este să am ținte mari, dar să mă mulțumesc cu puțin. În domeniul nostru, nu ai cine știe ce adaos la salată, dar pic cu pic se adună. La fel a fost și cu locațiile. Nu aveam puterea sau capacitatea de a deschide în multe locuri, așa că am decis să ne mulțumim cu un procent din vânzările fiecărei locații. Și astfel am creat sistemul de franciză. În primii trei ani nu am vorbit despre noi, nu am făcut reclamă. Am stat și ne-am târât pe burtă și am ocupat locații.
Ați anunțat acum câteva săptămâni trei restaurante în Algeria. De ce acolo?
E cea mai mare țară africană, ca suprafață, locul patru în lume ca venituri din petrol, gaze. Tot ceea ce este atipic și netradițional funcționează acolo. E România de acum 20 de ani, iar potențialul e imens. Riscul, de asemenea. Algeria e pariul nostru pentru piața arabă.
Apoi, la Miami, avem un partener român, investitor în imobiliare. Soția lui e avocat. S-au mutat cu casă, masă, cățel, purcel și au investit în francize Salad Box.
În Marea Britanie și Țările Scandinave avem cu totul alt plan, facem o companie mixtă cu firme foarte mari, operatori din top 5 în industria noastră, și când deschidem, deschidem foarte multe locații.
Dacă totul merge bine, la final de an vom fi prezenți pe trei continente, după patru ani și ceva de viață.
VIDEO 2 Dacă vrei să fii antreprenor…
Sunt două lucruri care îmi par foarte interesante la modelul vostru: faptul că Salad Box e o franciză, ceea ce însemnă un model pe care îl puteți extinde global. Și felul în care construiți în cercuri concentrice, în jurul Salad Box, noi concepte. Cum ar fi, o verticală și o orizontală. Care e raționamentul?
Să luăm Salad Box. Avem vreo 43 de locații acum în România, în 20 de orașe. Trei sferturi sunt francize. Cred că ne putem extinde până la 70, atâta este potențialul României. Deci am decis să ne extindem în afară.
Pe de altă parte, să zicem că ești partenerul nostru din Pitești. Ce faci cu profitul? Nu poți lua încă o locație, pentru că piața nu duce. Și nici în Timișoara nu poți deschide, pentru că trebuie să fii acolo unde e restaurantul. Atunci ești tentat să îți faci o companie de transport, sau investești în altceva. Ceea ce înseamnă că timpul, energia și profitul se duc în altă parte. Noi vrem să ca partenerii noștri să rămână cu noi, deci creăm alte concepte de franciză, din care omul să poată să câștige.
CITEȘTE ȘI Iulian Stanciu, antreprenorul cu o singură viteză: maximă O strategie interesantă. Creați așadar alte concepte scalabile, în care partenerii voștri să poată investi, ceea ce vă ajută apoi să controlați alte segmente și mai multă cotă de piață. Și condiția este profitabilitate rapidă?
Avem o mare responsabilitate față de clienți. Iar pentru mine clienții nu sunt doar consumatorii de salate, clienții mei sunt si francizații care investesc niște bani și trebuie să poată recupera investiția într-un timp rezonabil. Rezonabil, din punctul nostru de vedere, înseamnă doi ani. Dacă trecem de doi ani, e hobby, nu mai este business. Legislația se schimbă atât de des, că nu poți face vreun plan de business pe termen lung. Nu avem concept și nu investim în nimic dacă nu recuperăm în maximum doi ani.
Chiar acum, în timp ce vorbim, aveți două concepte noi în test, nu?
Avem Pep&Pepper, un concept de restaurant cu pui și paste gătite acolo, pe loc. Pentru oamenii care acum se duc la KFC și McDonald’s. Și cafenele. Conceptul se numește Narcoffee Roasters. Numele e un pic cam tupeist, ca să zic așa... (Îl distrează ideea). Luăm cafeaua direct de la producători, fără intermediari, din America de Sud. O prăjim la noi. Nu există încă în România niciun lanț mare. Fără siropuri, fără zahăr, fără lapte. Doar cafea. Am construit totul în spate pentru a susține 100 de locații în cinci ani.
“Cred că piața din România se închide, încet-încet. Dacă mergi acum în București, în Băneasa, toate restaurantele sunt lanțuri globale. Exact asta facem cu conceptele noi: ocupăm cotă de piață, cât încă mai putem.”
Deci vreți să ocupați cât mai mult din mall-urile din țara asta?
Cred că piața din România se închide, încet-încet. Dacă mergi acum în București, în Băneasa, toate restaurantele sunt lanțuri globale. E apoape imposibil să intri și să iei un spațiu. De aceea, cine intră în următorii doi-trei ani va fi acolo pentru următorii 20. Exact asta facem cu conceptele noi: ocupăm cotă de piață, cât încă mai putem. Dacă o să dezvoltăm șapte sau opt concepte, sigur unul sau două nu vor merge. Dar ținta mea este să iau locațiile. Cu Salad Box sunt în 99% dintre centrele comerciale. Următoarea bătălie e pentru clădiri de birouri. Acum regândim tot modelul, iar anul viitor pariul nostru va fi să le ocupăm.
CORPORAȚIE SAU COMPANIE DE FAMILIE?
Asemenea tuturor antreprenorilor, Dan Isai e preocupat de un subiect pe care puțini l-au rezolvat până acum: cum crești fără să devii un mecanism fără suflet? Între manuale de proceduri și tehnologie care controlează totul – “știu în timp real, pe fiecare locație, pentru angajatul Costel, câte sucuri a vândut” – ceva ce a pornit mic se transformă într-o mașină de multiplicat modele și de făcut bani. Conceptele lor sunt toate create pentru a returna rapid investiția. “Am o responsabilitate față de francizații noștri. Trebuie să își recupereze investiția într-un timp rezonabil. Pentru mine, rezonabil înseamnă doi ani. Tot ceea ce este peste doi ani e hobby”.
Dan Isai are aproape toate răspunsurile de care are nevoie pentru a clădi o corporație. Dar rămân întrebările legate de cum își poate păstra toată această construcție sufletul.
Ai plecat de la crutoane în cuptorul de acasă și acum vorbești despre ambiția de a face un brand global. Vă transformați în corporație. Asta ți-ai dorit?
Am plecat de la patru oameni. Doi erau din familie. Am început și am continuat ca o afacere de familie. Încet, încet, povestea se transformă în corporație și trebuie să facem asta. Avem nevoie de management, de proceduri, de structură, altfel pierzi controlul. Dar ce vreau eu este să păstrez vie partea de familie. Multă lume ne compară, ca standarde de lucru, cu KFC și McDonald’s. Dar eu nu vreau să fiu ca ei, vreau să fiu asemenea unui loc de lângă casă. Când vine clientul, angajații să îi știe numele, să știe ce salată a vrut ieri.
Cum faci asta?
Nu știu încă. Lăsăm foarte multă libertate oamenilor care lucrează cu clientul. Foarte multe idei au venit de la ei, din te miri ce loc. (Amuzat) Am angajat consultanți și specialiști care nu au dat nici 10% din ceea ce ne-au dat angajații și clienții.
Apoi, managerii noștri comunică toată ziua pe grupul de Whatsapp. “Uite ce problemă am, voi cum ați rezolvat” și ceilalți îi spun “Uite așa”. Încercăm să creăm această cultură internă, de familie.
Dilema vine din ambiția de a construi un brand global, care să rămână local și conectat, în același timp. Undeva, există un compromis, nu?
Dacă mă întrebi ce doresc, vreau să cresc ceva foarte mare, dar să rămână stabil, să nu se piardă energia și pasiunea. Aici lupt eu anul ăsta. Și mai avem o temă: când ești manager, tinzi să stai în birou și să faci strategii care nu au nicio legătură cu realitatea din teren.
“Acum facem centru de colectare, în care vom aduce toți producătorii la un loc. Locali, regionali. E scump și complicat, dar o fac. Din naționalism.”
Pentru asta ai o soluție?
Oamenii noștri, inclusiv top management, merg și fac practică la Salad Box, în restaurante. Eu mă duc și lucrez acolo (caută o fotografie în telefon. O găsește. Din ea zâmbește un Dan Isai care spală salată). Am fost în iulie și i-am rugat să îmi dea de făcut tot ce nu voiau ei să facă. Înveți foarte multe lucruri.
Standardizați, cumva, o cultură de companie, ca lucrurile să se întâmple cum vreți voi?
Implicarea mangerilor e foarte importantă. Dar și a proprietarilor de francize. Nu iei franciza dacă nu faci training, ca proprietar. Ca să înțeleagă business-ul. Și nu doar partea practică, ci partea de principii și valori. Trainingul ăsta e creat și de noi, dar și din ideile angajaților, chiar de la cel mai de jos nivel. Iar când căutăm parteneri în România, preferăm să dăm franciza cuiva care face asta ca business de familie.
Îmi pare că, dincolo de mâncarea sănătoasă, aveți ambiția de a construi o filozofie?
Cei mai apropiați 50 de oameni din companie sunt aici de la început. Sunt oameni care s-au mutat de la Constanța la București, apoi i-am trimis la Iași, după care au venit de tot la Cluj. Toți sunt foarte tineri, media lor de vârstă e de 20 și ceva de ani. Mulți și-au cunoscut aici soții și soțiile. Suntem, cred, oameni cu principii asemănătoare. Noi asta căutăm când aducem pe cineva în firmă: oameni ca noi, cu principii. E singurul criteriu la care mă uit. Nu mă interesează neapărat CV-ul.
VIDEO 3 Despre risc
Dacă vreți lanț care să rămână conectat cu comunitatea locală, normal ar fi să cumpărați ingrediente de la producători locali, nu?
Mă așteptam ca România, grânarul Europei, să poată produce. Dar nu e chiar așa. Aș vrea să ținem totul cât mai aproape de producție proprie sau furnizori locali. Sutem cel mai mare consumator de legume din țară. Imaginează-ți că vindem patru milioane de salate pe an. Avem serele noastre în care creștem legumele organic, dar încă nu putem produce cât avem nevoie. Producția internă nu e așa mare cum ne imaginăm noi. Să-ți dau un exemplu: vine un producător și îmi aduce salate. Eu consum sute, zilnic. Și după ce mi-a adus o dată, trei luni nu mai poate livra nimic, până la următoarea producție. Ce fac? Apoi, furnizorul local nu are distribuție. Nu îți poate duce unde ai tu nevoie. Deci, dacă produc, nu știu ce sa facă cu ele.
Așa că acum facem centru de colectare, în care vom aduce toți producătorii la un loc. Locali, regionali. E scump și complicat, dar o fac. Din naționalism. Doar că nu cred că vor putea produce cât am eu nevoie, la un preț ok. Noi facem eforturi teribile să creștem calitatea și să păstrăm prețul.
TOTUL ARE PREȚUL LUI
Dan Isai s-a căsătorit în anul doi de facultate. Acum, au trei fete. Cele mari au cinci și trei ani și jumătate, cea mică doar trei luni. Le duce pe cele mari la grădiniță la ora 10 dimineața, ca să apuce să stea cu ele câteva ore. Dintre toate premiile pe care le-a primit în ultimii ani, ar da cele mai multe soției – “sună urât și mă simt vinovat, dar a crescut copiii mai mult singură”. A rata nașterea ultimei fețițe. “Eram în avion”. Între ambiția de a pune un nume românesc pe harta lumii și a da timp familiei, câștigă, deocamdată, harta lumii. E, cumva, un cetățean global; și nu doar pentru că explorarea și călătoriile îl pasionează, ci și pentru că relaționează foarte ușor cu oameni de pe toată planeta, cu investitori chinezi, cu lumea arabă, cu șefi de corporații de peste Ocean.
“Dacă vrei să faci ceva ca și un hobby, pentru că îți place, poți să faci o locație, două. Dar când vorbești despre un lanț național sau internațional, fiecare cost contează. Inclusiv cu codițele de la ciuperci.”
Ce te mână, totuși, de la spate?
Suntem tineri. Dacă noi, care am avut un start bun, nu încercam să ducem lucrurile mai departe și să ieșim din țara asta cu concepte create aici și duse și afară, cine o să o facă? De obicei, toate conceptele vin din State sau din Europa în România, mai întâi la București și apoi în provincie. Noi am reușit să facem ceva la Cluj, după care am ajuns la București, după care am ieșit în Ungaria, apoi în State, deci am schimbat fluxul. Asta mă mână.
Trebuie să fie o motivație puternică, pentru că vorbești mult despre regretul de a nu fi cu familia…
Eu nu-I cred pe cei care spun că există echilibru între business și viața de familie. La început, mă mințeam singur și îmi spuneam că o fac pentru copii, dar nu e adevărat. Sună egoist, dar o fac pentru mine. Pentru că îmi place. Să creez ceva, să las ceva mai departe. E o chestie egoistă în antreprenoriat.
Dar e, cum îmi spunea cineva, cea mai frumoasă meserie…
Dacă vrei să fii șeful tău, să ai program flexibil, să ai banii tăi, e o chestie faină. Program flexibil înseamnă 12 ore de muncă. După care ai program flexibil (râde). Mie îmi place să creez, să rezolv probleme, să optimizez lucrurile. Nu-mi place deloc managementul. Sunt mai mult un facilitator, care creează un context în care ceilalți vin cu ceea ce știu. La Salad Box voi fi în management cât pot aduce valoare. Când o să simt că încurc, mă dau la o parte.
Te-ai gândit vreodată să vinzi?
Nu. Nu are logică nici financiar, pentru că în fiecare an ne dublăm afacerea.
Îmi spui că vrei să te retragi la un moment dat, să îi crești pe cei din jur, pe la 50 de ani. Ce vei face?
Nu la 50, la 35. Eu cred că în cinci ani mă pot desprinde de tot ceea ce este operațional. Vreau să călătoresc și ideile și chestiile pe care le văd să vin să le aplic ca să îmbunătățim ceea ce e creat deja. Nu o să mai creez de la o anumită vârstă, ci doar o să îmbunătățesc. Sau să-i ajut pe alții să creeze. E greu. Partea de început este cea mai grea. Nu am avut un mentor, iar acum doresc să îi ajut eu pe ceilalți. Sunt foarte mulți copii la început de drum cu care mă întâlnesc. Îmi fac timp pentru ei. Deși nu am timp, îmi fac, ca să îi ajut. Fără niciun interes.
“Eu cred că Dumnezeu îți dă, mai mult sau mai puțin. Și răspunzi de ceea ce ai primit.”
Cred că am fost binecuvântați să creștem și să putem deveni ceea ce suntem azi, ca să putem da mai departe, să dam altora, să-i ajutăm pe alții.
Sună, oarecum, ca o misiune…
Eu cred că Dumnezeu îți dă, mai mult sau mai puțin. Și răspunzi de ceea ce ai primit. Eu am primit mult și am încercat să dau, dar simt că nu dau suficient. Și mă aștept să mi se spună “ți-am dat asta pentru a putea face respectivul lucru”. Nu știu ce urmează. Aștept oportunitatea de a da înapoi.
PRIVIND ÎN URMĂ
ROLUL NOROCULUI: “Eu nu cred în noroc. Cred în muncă și în competență. Am văzut, totuși, oameni mai competenți ca mine, care muncesc mai mult decât mine. Deci care este explicația? Poate suna un pic ciudat, dar eu cred că diferența o face Dumnezeu. S-au deschis atât de multe uși, de oportunități, încât nu are cum să fie o coincidență.”
BANI. “Ce fac, nu fac pentru bani. Vreau să clădesc ceva mare, care să rămână.”
CEA MAI BUNĂ DECIZIE. “Conceptul de francizare.”
CEL MAI MARE RISC. “Să deschidem în Algeria.”
DECIZIE NEINSPIRATĂ. “Să aduc un partener nou în firmă, pe baza unor povești. Nu regret, pentru că am învățat foarte mult despre oameni și despre cinste. ”
CEL MAI BUN SFAT. “Să lucrez cu oameni corecți, nu neapărat cu cei mai bogați sau mai deștepți.”
CE TE TREZEȘTE DIMINEAȚA. “Ideea că e un lucru bun să lași ceva care să rămână în urma ta. Nu mă duc la lucru pentru bani sau premii.”
DACĂ AI ÎNCEPE DIN NOU? “Câteodată mi-ar fi plăcut să am ai mult curaj. În cel mai rău caz, pierzi niște bani sau timp.”
IDEI NOI. “Călătoresc foarte mult și întâlnesc foarte mulți oameni. Îmi arată cât de mare e lumea și ce multe oportunități există. Cu cât am ieșit mai mult, cu atât am prins mai mult curaj să dezvolt ceea ce fac.”
Andreea Roșca este jurnalist, scriitor și un pasionat explorator al lumii antreprenoriale. Este, împreună cu Mona Dîrțu, co-autorul cărții “Cei care schimbă jocul”, singura carte românească care privește în culisele unora dintre cele mai mari afaceri antreprenoriale din țară. A dezvoltat, împreună cu Mona Dîrțu, Sorin Axinte și profesorul american Stuart Read, un program de training pentru antreprenori și companii bazat pe principiile gândirii antreprenoriale. Este unul dintre fondatori și membru de board al Fundației Romanian Business Leaders. Îi puteți scrie la andreea@andreearosca.ro
