Potrivit unui document CIT Restructuring, care a analizat cifre corespunzătoare anului 2013, dintr-un număr total de 720.000 de companii înscrise la Registrul Comerțului, doar 1% puteau fi considerate firme cu structură financiară sănătoasă. Așadar, numai 7.212 de agenți economici aveau un raport adecvat între active și sursele de finanțare (nu erau supraexpuși), și, în același timp, își demonstrau capacitatea de a genera profit, putând fi considerați motorul economiei.
Ei realizau o treime din totalul cifrei de afaceri, 84% din profit și angajau un sfert din lucrătorii economiei românești.
La ce concluzie ne poate duce parcurgerea acestor date? Dacă pornim de la premisa că aparatul administrativ al statului nu e supradimensionat, cu siguranță că e sectorul privat subdimensionat. Mai precis, partea de companii perfomante are o dimensiune scăzută în planul economiei, iar firmele ineficiente se văd la tot pasul.
28 noiembrie - Profit Financial.forum
Și această situație nu poate fi decât rezultatul unui mediu economic ostil și schimbător, a subcapitalizării întreprinderilor, a slabei calități a managementului și a forței de business.
“Core business” e posibil să se plaseze în zona companiilor investiție străină, cu un grad mare de capitalizare și un bun management. Cu alte cuvinte, se poate spune că 1% din totalul companiilor generează acea valoare adăugată brută (VAB) care stă la baza creșterii economice peste așteptări.
Vă închipuiți cât de prost își administrează România resursele în comparație cu potențialul pe care îl are?!
Dacă în loc de 84% din profit realizat de 1% din companii, ar veni 95% de la 70%, care ar asigura 80% din cifra de afaceri, nu 35%, faptul că ar fi mai mulți întreprinzători ar face structura economiei mult mai robustă. Fiindcă oricare agent economic implicat ar avea un impact mai mare în VAB și PIB.
Mai mulți participanți înseamnă stabilitate, piață mai mare, mai multe evenimente, creșteri de volume și profit.
Iar dacă antreprenorii respectivi se apucă să investească și să micșoreze prețurile în paralel cu majorarea unei oferte ce tinde să depășească cererea, efectele se propagă pe orizontală și rentabilizează alte companii. Adică, impactul se resimte în întreaga economie.
Din păcate însă, cât mediul economic, mai precis cadrul fiscal, se modifică mereu, volatilitatea nu lasă loc pe piață decât afacerilor speculative. Din acest motiv cine vrea să supraviețuiască trebuie să dea în client pentru a-și recupera taxele de protecție plătite clasei politice, pentru că nu are cum să funcționeze potrivit filosofiei capitaliste a diviziunii muncii - eu îți fac servicii ție, tu mie.
Dar tocmai pentru că întregul business e speculativ și afacerile autentice se evaporă, nu suntem stabili macroeconomic. E neclar în ce sferă se va crea PIB-ul la anul, în condițiile în care apar sau dispar afaceri în funcție de contextul politic și de taxele aferente. Firește însă că toate acestea au un preț: încrederea în consum nu doar că e una dintre cele mai reduse din UE, ci și printre cele mai volatile.
E clar, indicatorii economici pot fi mai mult bănuiți chiar și după ce s-a modernizat statul cu ajutorul FMI, UE și a Băncii Mondiale. PIB-ul, inflația, populația variază impredictibil. Iar urmărirea populației pe grupe de vârstă nu constituie un obiectiv al politicilor economice, ci e mai mult un element de reglaj: când ai mai puțini pensionari, crește PIB/locuitor.
Același lucru se întâmplă și cu populația activă, care atunci când țara are nevoie de sporuri de productivitate e trimisă în șomaj. Altfel spus, în loc să se obțină structural un nucleu de populație activă care să-i permită statului să se bazeze pe o cantitate stabilă de venituri bugetare, oamenii sunt folosiți ca masă de manevră. Mai departe, șomerii sacrificați pe altarul productivității sunt îndrumați să plece în străinătate pentru a se evita problemele sociale.
Inflația se reaprinde însă, în final, ca urmare a productivității precare deoarece șomajul are influență doar pe termen scurt. Forța de muncă s-a redus, paradoxal, și când au intrat investiții străine în România, imediat după intrarea în UE. Mediul economic nu le-a permis fluxurilor investiționale să se îndrepte spre sectorul productiv și atunci a trebuit să scadă consumul. Dar prețurile produselor de bază tot cresc căci n-avem ofertă internă de bunuri. De unde se vede că bunăstarea n-a fost decât o majorare temporară de lichiditate.
Intrarea în UE doar pe criterii politice n-ar fi fost o problemă, dacă am fi avut după aceea o strategie economică.
Ionuț Bălan este analist financiar, autor al blogului http://bloguluibalan.ro/
